Viaţa noastră în alt univers sonor Motto: Viaţa e frumoasă şi dacă nu e perfectă.
Ziua 1 Moţăiam cu geamul deschis. Se unduia, printre adierile reci ale serii, mirosul de pământ reavăn. Primăvara promisă venea. Fără veste, urechile au început să-mi ţiuie puternic. Am sărit în mijlocul camerei, căutându-mi un reper audio cunoscut. Sunetul ascuţit din urechi era altceva decât ceea ce auzisem vreodată până atunci. Un ţiuit rece ca spaima. Un sunet care îmi lua nervii în stăpânire, îl simţeam umflându-mi-se în cap şi întinzându-şi tentaculele prin tot corpul, ca o caracatiţă. Inima a început să-mi bată alert, cu putere. Păşeam aiurea prin casă, ţinându-mi capul între mâini. Doamne, ce se întâmplă, Tatăl nostru care eşti în Ceruri... şopteam rugăciunea gâfâind. O dată, de două ori, de zeci de ori... Am adormit spre dimineaţă. Când m-am trezit a fost şi mai greu. Mă durea capul şi îmi ţiuia îngrozitor. După câteva ore de coşmar, îmi încolţise ideea că ceea ce mi se întâmplă este ceva definitiv, groaznic şi definitiv. Pe holul clinicii, sorbeam paşii şi gesturile medicilor care treceau prin faţa mea. Eram la o renumită Clinică ORL şi mă îngrijora că medicii treceau prin sala de aşteptare indiferenţi, fără să comunice măcar vizual cu bolnavii care aşteptau. O clinică particulară, credeam eu, trebuia să aibă standarde mai ridicate decât ce trăisem, e drept ocazional, în spitalele de stat. Am intrat în cabinet cu inima cât un purice, cu capul cât un cazan şi cu ochii dilataţi de speranţă. Doctorul, mic de statură şi cu atenţia exersat distributivă, mi-a spus sigur pe el să iau loc şi mi-a arătat scaunul din mijlocul cabinetului. Era un scaun rotund, metalic, fără spătar, iar eu eram epuizată şi m-aş fi prăbuşit mai degrabă pe un pat, lăsându-i să mă scormone cum vor dar să-mi scoată mai repede sunetele din cap. Eram sigură că atunci, în acel cabinet, va avea loc o minune şi după aceea voi pleca acasă. Doctorul acela era pentru mine Dumnezeu. Nu a vrut sau nu a ştiut să-mi spună ce aveam, l-am oprit de două ori din dictarea reţetei: dle doctor, de ce îmi ţiuie capul aşa tare? Mi-a spus să stau liniştită, să mă odihnesc, că totul va fi bine. Mi-a spus că sunt obosită, că sunt surmenată, că este o problemă de oboseală cronică. Şi mi-a recomandat să dorm. Să dorm, când capul meu era plin de sunete stridente, fără oprire, cum? Cu Xanax. Acesta avea să fie medicamentul care mă vindeca? Xanax. Şi Preductal. Şi nelipsitele vitamine. Ziua 2 Mi-am respectat tratamentul, am înghiţit cutii întregi de vitamine şi abia aşteptam să iau Xanax, ca să dorm. Fiecare trezire era un coşmar care mă trimitea într-un univers sonor dur şi înnebunitor. Nu mai voiam să mă trezesc. În trei luni m-am îngrăşat şapte kg. Eram amorţită şi nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine. Nu-mi păsa dacă urma să mor, voiam doar să nu îmi mai ţiuie capul. După trei luni de calvar sonor, doctorii continuau să ridice din umeri. Mi-au făcut, pe rând, infiltraţii cervicale şi tratament cu laser, încruntându-se miraţi când le spuneam că nu simt vreo ameliorare. Înfiltraţiile erau dureroase, îmi băgau la baza capului un ac lung şi gros, după două astfel de injecţii am renunţat. Era prea dureros şi fără rezultat. Laserul nu avea efect asupra mea şi asistenta care făcea procedura nu cred că îi cunoştea prea bine secretele. Atitudinea ei era una de ghicitoare, care nu avea darul să mă liniştească. Când nu ştia ce să-mi răspundă, pentru că îi ceream să-mi explice fiecare mişcare, îmi reproşa enervată că acelaşi procedeu a avut rezultate bune la alţi pacienţi, doar eu mă încăpăţânam să nu recunosc că mă simt mai bine. Dar aşa şi era, nu mă simţeam bine deloc. Nu puteam să merg singură pe stradă, nu puteam socializa, nu puteam merge la muncă. Îmi petreceam zilele în dormitor, luând Xanax. În somn erau singurele mele momente de linişte. Am început să caut informaţii pe internet, într-o perioadă în care internetul era la început şi informaţiile erau mai degrabă un fel de radio-şanţ al spectaculosului. Ştirile medicale erau bombastice şi majoritatea făceau referire la persoane care s-au sinucis din cauză că nu au mai suportat zgomotele din cap, am găsit ştiri despre grozăvii şi finaluri dramatice, greu de acceptat pentru o persoană optimistă, ca mine. Apoi am găsit, pe un site american, informaţia care m-a doborât: nu există tratament pentru acufene. Ziua 3 Nu am vrut să trăiesc aşa, nu voiam să ajung sclava somniferelor. Aceea nu era viaţă, era supravieţuire. O supravieţuire fără orizont. Aşa m-a găsit prietena mea, Tania, când a venit să vadă ce e cu mine. Cheltuisem o mică avere pe tratamente, în clinici private, degeaba. Abia auzeam, ameţeam, aveam pierderi severe de echilibru şi mă durea capul foarte tare. Ea, Tania, m-a convins să merg la un bioenergetician care îi vindecase mama de reumatism. Dacă aţi călătorit vreodată pe mare, veţi înţelege ce am simţit după prima şedinţă la acel bioenergetician: pământ. Jovial, auto-intitulându-se ironic "nenea hocus-pocus", acel om mi-a vorbit cu sinceritate, mi-a explicat pe înţelesul meu ce am şi, mai ales, ce va urma să am. Căci greul abia începuse. Am făcut doar zece şedinţe, după care am fost în stare să stau singură în picioare. Era o primă şi uriaşă victorie. Aş vrea să nu înţelegeţi cumva că orice bioenergetician ştie să vă aducă pe linia de plutire, nu faceţi greşeala să vă aruncaţi orbeşte în cabinetul oricui. Cred cu tărie că am avut noroc cu carul întâlnindu-l pe acest om. Când drumurile noastre s-au despărţit, fiecare mutându-ne în alt oraş, am făcut greşeala să cred că o cameră pe care scrie "cabinet" este o lucrare atestată. O greşeală care putea să mă coste viaţa. Când suntem mici şi suntem înconjuraţi de dragoste şi basme, oamenii din jurul nostru ne învaţă să ne spălăm, să traversăm pe verde, să nu plescăim la masă, să nu minţim şi alte câteva lucruri care ni se par destul de enervante. Spiritul liber are nevoie de spaţiu dar ne străduim, fiecare după puterea sa, să ne lăsăm domesticiţi. Pentru că vine de la sine, nimeni nu ne învaţă să trăim fără ceea ce credem că ni se cuvine. O mână, un picior, vederea sau auzul. Şi totuşi se-ntâmplă să rămânem fără ele, brusc. Ziua 4 Nu mai ştiu ce sunet are liniştea. Îmi pot imagina. Ştiu cum sună atacurile de panică. Şi resemnarea. Le-am învăţat în câţiva ani. Ne tolerăm reciproc. Ziua 5 Imaginează-ţi acufenele ca o a doua piele. Oriunde pleci, ele sunt cu tine. Noapte, zi, iarnă sau vară. O persoană neinspirată, căreia m-am grăbit să-i povestesc despre acufenele mele, m-a întrebat ghiduş: adică auzi voci? Acufenele nu sunt voci, nu sunt sunete obişnuite, sunt sunete distorsionate, bătăi sau ţiuituri, care se aud tare, la infinit, cu aceeaşi intensitate. În cap nu există buton pentru reglat sonorul. Indiferent de ceea ce faci, ele sunt acolo. Ziua 6 Felul greoi în care comunicam cu medicii, de fapt lipsa comunicării dintre ei şi mine, m-a făcut să cred că sunt singură, un caz excepţional sau poate o ciudăţenie medicală. Prezentam un interes prea mic pentru orgoliul lor de a trata cancerul sau alte grozăvii care macină vizibil omenirea. Poate nici nu credeau că am ceea ce le spuneam că am. Mi-am pierdut încrederea în ei, învăţasem pe de rost mersul unei consultaţii. Aceleaşi sprâncene ridicate, audiograma, Xanax şi pa! Aveam nevoie să mi se spună că nu sunt ciudată, că nu sunt unicat, că nu voi rămâne abandonată în hăul sunetelor incontrolabile. Ceva, orice, dar să simt că mi se adresează mie, nu unui perete. Un singur medic, un pediatru bătrân şi pasionat de meseria lui, m-a avertizat că s-ar putea să fac o depresie de toată frumuseţea. L-am urât atunci, dar când depresia şi-a făcut culcuş în viaţa mea, nu m-a luat pe nepregătite. Ceea ce simţeam acum nu se compara cu dorinţa de a muri, pe care o simţisem la început, din cauza durerii. Imaginează-ţi că eşti singur într-un ocean şi nimeni, niciodată, nu va veni să te scoată de acolo. Ca să supravieţuieşti trebuie să înnoţi, mereu. Eşti singurul tău salvator. Nu ai voie să oboseşti. Nu ai cum să ieşi din ocean. Fiecare zi, fiecare clipă, te obligă să înnoţi. Te-ai oprit, eşti mort. Ziua 7 Mi-am trăit depresiile conştiincios, fără să ignor vreo trăire. M-am lăsat dusă de deznădejde şi panică. Voiam să văd cât de jos pot să cad şi cădeam, nu glumă. Renunţasem să merg la muncă, îmi făceam de lucru pe acasă şi în timp am învăţat că, ceea ce îmi făcea plăcere, mă deconecta şi de acufene. Îmi învăţam mintea să fie atentă la altceva. Mi-am renovat casa, am redecorat şi am căutat idei interesante care m-au determinat să mă informez din ce în ce mai mult. M-am întors la tricotat, obicei pe care-l aveam în studenţie şi care mă relaxa. Dar, poate cel mai important dintre toate, descoperisem natura. Ieşeam în parc şi mergeam la pădure cât de des puteam. Nu suportam soarele dar în zilele răcoroase îmi făcea bine să stau întinsă la malul mării, să ascult cum alunecă valurile. Îmi cream, fără să ştiu, culoare sonore care să mă ajute să rămân ancorată în viaţă. Îmi cumpărasem o fântănă de interior, micuţă, cu apă adevărată. În nopţile când nu puteam dormi, dădeam drumul apei şi vorbeam în întuneric cu zgomotele sinistre din viaţa mea. Iar toamna, când umezeala şi ploile păreau fără oprire, citeam. Am fost, de multe ori, o fereastră luminată în noapte. Am avut nevoie de cinci ani, ca să revin, singură, la viaţă. Ziua 8 Ce am învăţat în aceşti cinci ani, reguli de bază: 1. fără apă în urechi 2. dacă sunt obosită, mă relaxez 3. evit să mă enervez 4. ascult muzică la volum mediu 5. merg mult pe jos Ziua 9 Iarna lui 2003 a fost frumoasă, a nins mult şi zăpada s-a păstrat curată zile întregi. Ne pregăteam pentru Expoziţia de Crăciun, eram organizatori şi rolul meu era să mă ocup de publicitate. Spoturi publicitare, afişe, pliante, fleyere, tot ceea ce ţine de un eveniment public. Lucram cu o firmă de publicitate care era angrenată şi în alte proiecte, probabil cu mai mulţi bani, astfel că pe noi ne amânau îngrijorător de mult, mult peste dead-lineurile de comun stabilite. Discuţiile aprinse deveniseră ceva obişnuit iar capul meu pulsa zilnic din cauza tensiunilor şi a oboselii. Într-una din seri, am rămas în birou cu cel care se ocupa de proiectul nostru şi pentru că el se pregătea să lucreze toată noaptea şi să mă ţină şi pe mine, i-am spus, fără să-mi dau seama ce-mi iese din gură: îmi ţiuie capul îngrozitor, nu mai pot lucra. Au urmat câteva secunde de tăcere, s-a uitat la mine într-un fel în care răspunsul lui nu m-a surprins: şi mie, ai acufene? El a fost primul om asemeni mie. Primul om alături de care înţelegeam că nu sunt singură. Ne pândeam, ne priveam pe furiş, jenaţi de complicitatea dintre noi. După expoziţie s-a întors la el la firmă şi ne-am revăzut o singură dată, după câţiva ani, întâmplător, în curtea unui liceu. Ne-am privit la fel ca în seara când secretele noastre au făcut punte. Nu este prietenul meu dar va rămâne mereu omul care mi-a întins scara. Ziua 10 După încă un an, am cunoscut-o pe Anto. Am găsit-o pe internet, punea disperată întrebări despre acufene. I-am răspuns şi în câteva zile alte persoane s-au înscris la discuţia noastră. Nu-mi venea să cred, suntem atât de mulţi şi nimeni nu vorbeşte despre noi. Oameni tineri, de 30-40 de ani, chinuiţi de o boală necunoscută, pentru care nu există tratament. M-am obişnuit să răsfoiesc internetul în căutarea lor. Am întrebat şi le-am răspuns atunci când m-am priceput ce să le spun, ştiu că mai ales la început, atunci când violenţa bolii te doboară, ai nevoie să ştii că nu eşti singur. Aşa s-a născut www.acufene.ro Nu eşti singur!	Home Sistemul auditiv Ce sunt acufenele? Cum să prevenim Sfaturi Tratamente Noutăţi Manifest Celebrităţi Acufenele şi arta Forum Jurnal Contact