Viața noastră în alt univers sonor


Motto: Viața e frumoasă și dacă nu e perfectă.
 




Englezul Owen Shallcross a suferit în iunie 2001 un accident în urma căruia a fost inconștient câteva ore, iar de atunci aude un zgomot în urechea stânga, doctorii identificând acest zgomot ca fiind rezultatul tinnitus-ului. "Factorul principal pare să fie rana gravă pe care am avut-o la cap. Specialiștii mi-au spus că rana a cauzat o "acustic neuroma" care face creierul meu să emită un sunet de fundal tot timpul în urechea stângă", zice Owen. La scurt timp după aceea, ambele urechi ale lui Owen au fost afectate de tinnitus, starea sa agravându-se mai accentuat la mijlocul anului 2002.

Owen spune că îi este foarte greu să poarte conversații în unele momente, datorită sunetului cauzat de tinnitus. "De obicei sunetul este la același volum cu cel cu care vorbește o persoană normală, dar câteodată este chiar mai puternic" spune el. "A devenit foarte deranjant pe parcursul ultimilor cinci ani. Câteodată sună ca un țiuit foarte puternic."

Așa cum majoritatea celor care suferă de tinnitus știu deja, tinnitus poate afecta orice parte a vieții dumneavoastră, iar Owen nu este o excepție. Pe lângă faptul că tinnitus-ul îi cauza probleme în comunicare, Owen a fost nevoit să se pensioneze datorită stării sale de sănătate. "Nu mai pot să lucrez", spune Owen. "Din păcate, eu mai sufăr și de alte boli, cum ar fi MRSA, anxietate și depresie, tinnitus-ul a reprezentat ultima picătură, lucru care m-a obligat să renunț la slujbă". Owen se luptă să poată dormi destul, din cauza tinnitus-ului. E ca o tortura mentală. "E foarte dificil să dorm și trebuie să iau somnifere în fiecare noapte", adaugă Owen.

Owen se bazează pe religie pentru a scăpa de aceasta boală, și nu știe cum altcumva ar putea să procedeze. El este de acord că trebuie să se facă cercetări până să se poată trata tinnitus-ul, și că există puține organizații care îl pot ajuta să revină la o viață normală.

"Deafness Research UK" este singura organizație din Anglia care se ocupă cu găsirea de noi tratamente pentru surzenie, dificultăți ale auzului, inclusiv tratamente pentru tinnitus. Vivienne Michael, șef executiv al "Deafness Research UK", declară: "Peste șase milioane de oameni din UK suferă de tinnitus și au probleme de adaptare în societate. Nu se știu prea multe despre această problemă medicală, iar noi vrem să facem ceva în privința asta. Noi avem de gând să efectuăm cercetări cu echipamente de ultimă tehnologie, totul pentru a-i ajuta pe profesioniști să îi poată ajuta mai bine pe cei care suferă de tinnitus."

Tinnitus descrie sunetul pe care unii oameni îl aud în urechi sau "în capul" lor. Aceste sunete pot avea mai multe forme, cu descrieri de la zgomote ce par a fi foșnituri și fâsâituri până la zgomot de clopot. Unii oameni pot auzi melodii sau fragmente de melodii. Lucrul pe care îl au în comun toate aceste zgomote este acela că nu provin de la nici o sursă externă. Tinnitus-ul nu este o boală, ci un simptom. Aproape toate cauzele sunt vindecabile, de multe ori tinnitus-ul fiind rezultatul procesului de îmbătrânire. Dar cum nivelul de decibeli cauzat de mediu crește, tinnitus-ul începe să afecteze oameni tot mai tineri. Zgomotul nu este singurul factor care contribuie la apariția tinnitus-ului. Deși se fac cercetări asupra cauzelor tinnitus-ului, se fac cercetări și asupra legăturilor acestuia cu presiunea arterială ridicată, diabet, migrene, etc. O estimare conservativă spune că peste șase milioane de englezi suferă de tinnitus. Pentru mai mult de trei milioane dintre aceștia, tinnitus-ul are o influență negativă asupra vieții lor, descrisă între enervantă și insuportabilă.

Pe 300.000 dintre cei care suferă de tinnitus în UK, tinnitus-ul i-a făcut să nu poată dormi așa cum trebuie și/sau să piardă orice viață socială pe care o aveau înainte.

Despre "Deafness Research UK":
- "Deafness Research UK" este singura organizație de stat a Angliei care se ocupă cu găsirea de noi tratamente pentru surzenie, dificultăți ale auzului, inclusiv tratamente pentru tinnitus.
- Organizația oferă control cu tehnologie de ultima oră, diagnosticarea și tratarea oircărui fel de problemă de auz, inclusiv tinnitus.
- Serviciul de informații al "Deafness Research UK" oferă indicații și sfaturi în acord cu ultimele descoperiri din acest domeniu.
- "Deafness Research UK" a fost fondată în 1985 de Lordul și Doamna Ashley of Stoke.
- Pentru mai multe informații privind progresul cercetărilor despre surzenie, tinnitus și alte probleme ale auzului, consultați website-ul Deafness Research UK unde puteți găsi mai multe informații.
- Unul din șapte oameni din UK, aproape nouă milioane, suferă de pierderi de auz.
 
Neuromonics Tinnitus Treatment

Pe tot parcursul zilei, doctorul Daniel Badger aude un zăngănit în urechi. El își amintește exact ziua în care a început totul, 17 septembrie 1977 , în timp ce șofa peste vechiul pod "Grace Memorial". Badger, doctor stomatolog în marină, atribuie tinnitus-ul faptului că a fost expus zgomotului puternic de-a lungul a mai multor decenii, zgomot provenit de la frezele dentare.
Când a consultat un medic ORL-ist, acesta i-a spus că ar trebui să se obișnuiască cu aceasta condiție medicală.
Din 1977 până azi, s-au făcut multe cercetări, iar rezultatul este că peste 50 de milioane de americani suferă de tinnitus, iar 12 milioane dintre aceștia au o stare destul de severă, încât ajung să caute asistență și tratamente profesionale. Cauzele tinnitus-ului nu sunt singulare, acesta putând fi cauzat de expunere îndelungată la zgomote puternice, pierderi de auz, stress și anumite medicamente. Oricum, în cele mai multe cazuri, tinnitus nu este asociat cu nicio boală, dificilă fiind acomodarea cu efectele acestuia, efecte ce pot cauza stres, iritare și depresie. Tinnitus-ul, în stare cronică, poate afecta viața socială, familia și activitatea la locul de muncă. Acesta poate cauza stări de insomnie, incapacitate de relaxare, sensibilitate crescută la zgomote puternice și depresie. În cazul doctorului Daniel Badger, acesta era conștient de problema sa în 75% din timpul activ al unei zile, cel mai deranjant fiind în prioadele în care nu existau sunete ambientale, mai ales în timpul nopții. Badger era deranjat de faptul că tinnitus-ul îi afecta puterea de concentrare și metodele de relaxare, interferând de asemenea cu programul său de somn.
Timp de mai mulți ani, celor care sufereau de tinnitus li se spunea că trebuie să se obișnuiască cu această condiție, în cazurile mai severe încercandu-se tratarea simptomelor cu măști de sunet care să acopere zgomotul cauzat de tinnitus, sau cu medicamente care să trateze partea emoțională a acestei condiții medicale (anti-depresive). Astăzi există o metodă nouă și o speranță pentru cei care suferă de tinnitus.

"Neuromonics" reprezintă un tratament care poate reduce cu până la 90% din perioada în care conștientizați faptul că suferiți de această condiție. Acest program oferă un tratament clinic natural dar îndelungat, care nu prevede nicio operație sau medicamente. În decursul ultimului deceniu cunoștințele despre cauzele care provoacă tinnitus și efectele acestuia s-au mărit enorm. Acum este înțeles faptul că tinnitus nu este o problemă de auz ci o condiție neuro-chirurgicală. Utilizând această informație, programul "Neuromonics Tinnitus Treatment" (N.T.T.) stimulează receptorii auditori cu intenția de a recrea legăturile auditive din creier și de a învăța creierul să filtreze zgomotul provocat de tinnitus.
Doctorii Mary Anne Larkin și Nicole Lynch de la centrul "Advanced Hearing Care" sunt singurii care oferă "Neuromonics Tinnitus Treatment" în California de Sud. Acesta începe cu redarea unui zgomot la fecvență de 12.000Hz, apoi printr-o serie de teste se determină frecvența și volumul zgomotului produs de tinnitus. Chestionare extinse trebuiesc completate în acord cu complexitatea emoțională/fizică a tinnitus-ului. Doctorul Badger a vizitat acest centru la recomandarea medicului local. Testele au arătat că era potrivit pentru tratament, acesta fiind început în aprilie 2008.
Tratamentul ultilizează un medicament "Class II" care arată ca un player de MP3 și este disponibil numai cu rețetă. Are aproape dimensiunile și greutatea unui telefon mobil, acest lucru făcându-l ușor de folosit. Profilul auditiv a fost încărcat în acest player, medicamentul în sine fiind o selecție de zgomote selecționate, ordonate în așa fel încât să rezulte o melodie ambientală plăcută, redată la un volum confortabil, cu ajutorul căștilor. În timp, creierul învață să ignore zgomotul provocat de tinnitus. În mare, ceea ce se întamplă este același lucru ca și atunci când locuiești într-o casă aflată lângă calea ferată. În primele zile auzi trenul, dar în timp creierul învață să ignore zgomotul.
Durata tratamentului este de la șase la opt luni.
Doctorul Badger este în a cincea lună a tratamentului. Aspectele critice ale tratamentului sunt explicate de cei doi doctori, Mary Anne Larkin si Nicole Lynch. Aparatul trebuie folosit de la două la patru ore, atunci când tinnitus-ul devine cel mai deranjant. El folosește aparatul în timp ce efectuează activități zilnice normale, cum ar fi cititul sau scrisul la calculator, și de asemenea înainte de a se culca.

Supa de legume și acufenele (scrisă de Liviu)

Am început să aud un țiuit în urechi după două evenimente:
1. după ce am ascultat muzică rock în căști, la un volum mult prea ridicat
2. după ce am mâncat supă de legume făcută acasă

Partea cu muzica are sens. Am știut întotdeauna că ascultarea muzicii la un volum ridicat nu este un lucru bun pentru auzul meu, dar până acum nu am suferit de efecte negative din cauza asta. Partea ciudată a fost țiuitul apărut după ce am mâncat supă.
Am primit de curând un test de nutriție, din care rezulta un nivel scăzut de nutriți, incluzând magneziul și vitamina B12. Pentru a încerca să corectez deficiențele, am consumat zilnic supă cu carne, pentru vitamina B12 și foarte multe legume și verdețuri, pentru magneziu.
Logic, să mănânci supă pare un lucru sănătos, dar după supă am observat de câteva ori dureri ale umărului pe care nu le mai resimțeam de mult și sunetul acela ciudat în urechi.

Am renunțat la supă și am scăzut nivelul volumului din căști, iar acufenele au început să se amelioreze gradual. Singurul moment în care mai auzeam țiuitul era atunci când stăteam noaptea în pat, când era liniște, dar și atunci era foarte ușor și nu mă deranja. Dar înainte de asta auzeam acel țiuit înalt care îmi distrăgea atenția și îmi făcea dificilă percepția zgomotelor obișnuite, cum ar fi tv-ul sau oamenii care vorbesc.

După ce am consultat câteva rețete, mi-am dat seama că puneam prea multe verdețuri în supă. Păpădia și alte verdețuri sunt bogate în magneziu și în alte minerale alkaline. Vitamina B12 este eliberată de acidul stomacal, care în cazul meu era neutralizat de folosirea a prea multor verdețuri. Legumele verzi, cum este varza și broccoli sunt alkaline și folosite des în cărțile de medicină alternativă, ca tratamente naturale pentru persoanele cu prea mult acid stomacal. Cum nu aveam foarte mult acid stomacal, am creat o deficiență de vitamina B12. Supa, și probabil reducerea acidului din cauza ei, mi-au readus simptomele iritante ale intestinelor. Aceste simptome au dispărut de asemenea după ce am renunțat la verdețuri.

Interesant, acufenele și durerile de spate se regăsesc adeseori împreună. Am avut astfel de dureri în trecut, dar le-am corectat cu yoga și diete. Nu mai aveam astfel de dureri când au apărut acufenele, dar aveam probleme cu întinderea musculaturii în unele părți ale corpului, inclusiv la umăr. Durerea de umăr a dispărut de asemenea când am încetat să folosesc legume verzi. Încă sunt convins că legumele verzi sunt o hrană sănătoasă, dar probabil că am mâncat deja prea multe.

Anemia B12 - deficitară, a fost descrisă pentru prima dată de către Addison, în anul 1855, și Biermer, în anul 1868. De aici și provine denumirea de anemie Addison-Biermer. În anul 1872, Biermer a propus ca anemia în cauză să fie denumită și "anemie pernicioasă", dat fiind faptul că ea era incurabilă la vremea aceea.
Anemia prin deficit de vitamina B12 reprezintă o afecțiune hematologică care apare în momentul în care nu există suficientă cantitate de vitamina B12.
Vitamina B12 este necesară la sintetizarea acidului dezoxiribonucleic (ADN), deficitul căruia afectează multiplicarea celulelor. În primul rând, vor suferi celulele care au gradul de multiplicare cel mai mare, așa cum sunt celulele hemopoietice (de regenerare a sistemului sanguin) și celor ale tractului digestiv. Vitamina B12 este implicată în producerea mielinei, o substanță grasă existentă în membrana care acoperă terminațiile nervoase, care accelerează transmiterea impulsului nervos, iar deficitul ei duce la dereglarea transmiterii. Acestea se pot manifesta chiar și atunci când nu sunt înregistrate alte semne ale modificărilor din sânge capabile să indice un nivel scăzut al vitaminei B12 sau anemia. Deci, anemia B12-deficitară se dezvoltă lent cu apariția manifestărilor clinice care se includ în 3 sindroame: anemic, gastroenterologic (gastric și intestinal) și neurologic. Acuzele pacientului caracteristice pentru sindromul anemic sunt slăbiciune generală, vertijuri (amețeli), acufene (zgomot în urechi), dispnee (înădușeală) la efort fizic. Cele caracteristice pentru sindromul gastroenterologic sunt anorexie (lipsa poftei de mâncare), senzație de durere și greutate în partea superioară a abdomenului, dureri în limbă, constipații, diaree, iar pentru sindromul neurologic sunt caracteristice următoarele acuze: senzație de amorțeală în mâini și picioare, senzație de "picioare de vată" (slăbiciune musculară), la o parte din bolnavi pot fi întâlnite tulburări de echilibru și coordonare, diminuarea sensibilității vibratile, diminuarea simțului mirosului, auzului și vederii.

Mi-am dedicat viața sunetelor (scrisă de Paul)

Nu sunt fizician, doctor, om de știință, sau orl-ist. Sunt un maestru al sunetului, sunt pianist de concert.
De la vârsta de 8 ani am studiat relația dintre corp și vibrațiile notelor muzicale. Ce nu am putut bănui este că într-o zi va exista un sunet pe care nu îl voi mai auzi vreodată - nota "niciunui sunet".
Poate că acufenele mele au fost cauzate de nenumăratele medicamente pe care le-am luat pentru tratarea gripei, sau poate de la stresul cauzat de cariera mea, sau poate veștile că soția mea, Nancy, a renunțat la o slujbă bine plătită, sau o combinație între toate trei. Orice ar fi fost, într-o seară am visat că stăteam pe pista unui aeroport între două motoare cu jet. Când m-am trezit am observat că sunetul nu a fost chiar un vis. Era în capul meu! M-am rostogolit din pat pe podea, într-o poziție fatală cu mâinile la urechi.

În următoarele săptămâni am implorat doctorii să mă ajute. Jurnalul speranțelor mele a început cu vizite la doctorii de familie și la orl-iști. Săptămânile s-au transformat în ani de căutări, alături de soția mea, la mai mulți doctori, șamani și zeci de vindecători din întreaga lume. Locuim în Canada, dar am călătorit până în Japonia. Ce a început ca jurnalul speranțelor mele s-a transformat într-o viață întunecată și dureroasă. Acufenele mi-au sabotat muzica, mariajul, uneori chiar și dorința de a trăi. Cea mai urâtă parte a fost că rana mea nu era vizibilă lumii exterioare iar oamenii nu aveau abilitatea de a simți compasiune pentru suferința mea. M-am simțit foarte singur. M-am gândit dintr-o dată că Van Gogh și-a tăiat urechea pentru a-și face suferința vizibilă pentru lume - nu pentru că asta îi va stopa acufenele.

Crezând că nimeni nu îmi poate înțelege suferința sau ardoarea mea emoțională, am căutat pe internet grupuri cu povești despre depresii. Mi-a devenit clar faptul că nu sunt singur, dar asta nu m-a făcut să mă simt mai bine în legătură cu situația mea. Acela a fost momentul în care soția mea s-a speriat si mi-a zis să stau deoparte de lumea virtuală a celor suferinzi și să îmi continui cercetările prin Societatea Americană a Acufenelor. Am fost atât de ocupat să lupt împotriva acufenelor încât nu am observat că soția mea se luptă la fel de mult ca și mine. Nu am avut energie pentru lupta sa personală de a mă ține în viață sau pentru lupta cu Asociația Canadiană a Auzului, când aceștia mi-au spus că nu pot măsura volumul sunetului pe care îl aud ( era mai înalt decât ce puteau măsura aparatele lor). Nu am mai avut puterea de a lupta cu orl-istul care mi-a vândut "căști de mascare a zgomotului alb", care în ciuda disciplinei, speranței și cooperării mele nu a funcționat. Nu am avut energia să lupt cu alți profesioniști în sănătate care au încercat să mă ajute cu idei bune. Mi-au luat banii, acufenele mi-au rămas.

Ultima mea speranță, cel puțin așa credeam eu, era o echipă de doctori și orl-iști specializată în tratarea problemelor de auz ale muzicienilor. Deoarece sunt propriul meu șef nu am un plan de asigurare medicală. Simțind în ce situație sunt, aceștia mi-au dat duzine de antidepresive. Sperând că acestea vor funcționa, am răsturnat cutiile pe masa din bucătărie. Atunci a fost momentul în care am observat furia soției mele și am primit un ultimatum: "Paul, ori alegi să îți trăiești viața cu antidepresive, ori decizi să îți înfrunți problema și să o cucerești. Dacă decizia ta e să o cucerești, atunci vei trăi fericit alături de mine și de Adrian ( fiul nostru). Dacă alegi antidepresivele, îți va lipsi și muzica și familia ta. Toate se vor duce". Stătea cu mâinile în șold și zicea "Alege acum, sunt pregătită pentru orice răspuns".
Cu dramul meu de speranță transformat în revoltă profundă, am lovit cu pumnul în masă și toate pastilele și cutiile s-au împrăștiat prin cameră. Furia mea s-a transformat în mâhnire și am urlat mai tare ca niciodată. Nancy nu a venit deloc să mă susțină. Probabil știa că trebuie să îmi eliberez furia.
S-a ridicat stând la distanță, repetând cuvintele: Trebuie să alegi acum! Au trecut patru ani și trebuie să alegi ce ai de făcut.
Aceasta era dragoste dură. Am luat cutiile cu medicamente și am început să le vărs în toaletă.

Am plâns toată noaptea, dezamăgit că după 4 ani, acufenele nu au dispărut. Am plâns de multe ori și înainte, dar de data asta a fost diferit. În acea noapte am început să mă predau acufenelor. Știam că ele îmi puteau deveni într-un fel, cel mai bun prieten.
Cu Nancy și Adrian de partea mea, echipa mea de îngrijire, noul mentor spiritual din viața mea, am fost introdus în lumea cărților despre teoria minții, a corpului și a spiritului. Am ținut un jurnal despre ce mâncam, despre cum trăiam și despre gândurile mele. După o perioadă de timp, am învățat din greșeli că pot reduce volumul acufenelor eliminând laptele, cafeaua, legumele galbene, carnea de porc, sarea, vinul roșu și citricele din dieta mea, și introducând mâncăruri bogate în proteine ca mazărea și fasolea plus brocoli și legume verzi. Ce mănânc pare să controleze volumul acufenelor. Am învățat că exercițiile, sexul, meditația și pianul mă distrag de la acufene pentru perioade lungi de timp. Am învățat că gândurile negre m-au ținut concentrat pe acufene, iar acum îmi pot controla gândurile ca să ignore acufenele. Am învățat că nimeni din lume nu mă poate ajuta să mă vindec și că eu sunt singurul responsabil pentru vindecarea mea.

Șapte ani mai târziu, sunt o persoana complet nouă. Acufenele mi-au transformat viața într-o manieră pozitivă. Din cauza acufenelor am mers 8500 de kilometri până în Spania, am produs filme spirituale, am compus muzică simfonică, am devenit un antrenor certificat, iar acum îmi scriu prima carte, sunt mai sănătos, mai ințelept și foarte mulțumit de viața mea.

Din cauza acufenelor, acum învăț oamenii cum să își folosească puterile pentru a-și cuceri mintea atașată bolii, vulnerabilității, căderilor emoționale și temerilor. Și încă ceva, cu toate creditele mele profesionale, nimic din jurnalul vieții mele nu se apropie de realizarea personală de cucerire a acufenelor. Poate nu voi mai experimenta liniștea niciodată, dar acufenele nu mai sunt inamicul crud odată ce înveți să le controlezi.

Ca maestru al sunetului, pot spune că cel mai frumos sunet pe care l-am auzit este cel al spațiului suspendat între două note muzicale, acel spațiu liber fără sunet. Liniștea este un dar atât de minunat.
Dar am învățat că alte daruri profunde pot veni din cele mai stranii moduri de suferință. Așa cum iubitoarea mea soție mi-a spus într-o încercare disperată de a-mi salva viața: "este alegerea ta".
Așa că am ales.

Serenada personală (scrisă de Miruna)

A început după un concert de rock. Urechile îmi țiuiau încontinuu și în "vâjul" care s-a format nu mai înțelegeam ce spun oamenii din jurul meu. Apoi a trecut, la fel de brusc cum a apărut. După jumătate de an însă, "susurul" a reapărut fără vreun motiv aparent. Și nu am mai scăpat de el de atunci. Multă vreme am considerat că acesta este și motivul pentru care nu aud bine (sunt hipoacuzică), dar acum nu mai cred asta. Cum se numește acest țiuit, că el este frecvent în cazurile de hipoacuzie și în cazurile persoanelor care sunt supuse zgomotelor puternice, că mai sunt și alți oameni care suferă de asta ș.a.m.d. am aflat mai târziu, după ce m-am luptat toată facultatea cu lipsa acuității auzului și "zgomotele din urechi".Nu mai aveam liniște (la propriu). Iar în momente de încordare maximă, de oboseală sau răceală, zgomotul produs acolo undeva, în urechile mele, devenea insuportabil.
Este foarte obositor. Și este un șoc. Să îți dai seama că ești marginalizat pentru ceva care nu e vina ta. Să auzi tot timpul țiuitul, care uneori are frecvențe de-a dreptul supărătoare. Să trebuiască să faci continuu un efort (de care nu îi pasă nimănui!) ca să înțelegi, ca să te integrezi. Deseori, în anii aceia, m-am întins și pe jos și m-am întrebat ce rost are să mă mai ridic. Deseori am urlat în pernă de nervi, de oboseală, de supărare. Deseori m-am întrebat de ce eu...

Și totuși m-am împrietenit cu "vâjul". Și cu lumea pe care o aud ca prin vată. Astăzi muncesc, poate nu vă vine să credeți, din atribuțiile mele fac parte telefonul și interacțiunea cu oamenii, merg la discotecă, la concerte sau la petreceri (cu bucățele de hârtie în urechi, dacă altceva nu am la îndemână), mă uit la televizor fără să știe toți vecinii la ce program anume, și... dorm. M-au ajutat exercițiile de meditație, răbdarea cu mine însămi, auto-încurajarea, ideea că nu sunt eu de vină, blândețea.
Firea mea e mai energică, sunt o persoană iute, extrovertită, uneori dură. Am învățat, însă, să fiu blândă cu mine. Și să cer și de la alții. E firesc, dacă nu auzi bine sau dacă un sunet îți face rău (de exemplu boxele date prea tare, etc) să ceri concursul celorlalți. Întâi am făcut eu eforturi să mă adaptez. Acum îi adaptez pe ceilalți la mine. Totul ține de atitudine. De ideea că poți trage învățăminte din orice. De puterea de a ne trăi viața, așa cum ne e dată, bucurându-ne de răsăritul soarelui sau de botul cald al unui câine, în timp ce ascultăm o serenadă cam bizară, pe care o auzim numai noi...

Liniște de iarnă (scrisă de Klara)

S-a întâmplat în ianuarie 2006. Am petrecut o noapte într-un club de lux din Londra. Când am plecat de acolo nu am simțit nimic neobișnuit, simțeam ceva ciudat în urechi dar am crezut că va trece după câteva ore de somn. Dar când m-am trezit sunetul era în capul meu și s-a dovedit a fi un coșmar fără limită de timp.
Prima vizită la medicul de familie a fost o dezamăgire, mi s-a spus că sunetul pe care îl aud se numește tinnitus și că de obicei dispare cu timpul. Mi-a spus să aștept 2 luni și dacă nu trece să consult un medic ORL-ist. Nu am putut să aștept atât de mult și am decis să consult cât mai repede un medic specialist. Acesta mi-a prescris vitamina B și antidepresive. După trei săptămâni eram un zoombie și sunetul nu a trecut. Am contactat BTA (Asociația Britanică de Tinnitus) pentru a cere explicații despre ce se intâmplă cu mine. Comunicarea cu oamenii care înțeleg ce se întâmplă cu mine mi-a fost de ajutor dar tot ei m-au făcut să înțeleg că nu există tratament pentru tinnitus.

Atunci m-am gândit că viața mea s-a terminat și că voi deveni o proscrisă. Aveam doar 24 de ani, mergeam regulat în cluburi de noapte dar nu puteam controla nivelul zgomotului.

Acufenele mi-au răpit somnul și mi-au adus anxietate. Frica de zgomot a crescut atât de mult încât nu mai ieșeam din casă. Am devenit super-sensibilă, nu mai suportam niciun sunet, nici măcar zgomotul de autobuz sau de tv.

Cu toate astea, nu eram pregătită să cedez. Mi-am dat seama că singura persoană care mă poate ajuta... sunt EU. A trebuit să accept ce mi se întâmplă și să învăț să trăiesc așa.

Mi-am cumpărat diferite tipuri de dopuri de urechi până am găsit un model care să-mi fie confortabil. Am început să merg iarăși prin cluburi. Când zgomotul era prea mare, foloseam dopurile de urechi. La început stăteam în club o jumătate de oră, am crescut timpul treptat la o oră, la două ore, până am ajuns să pot sta o seară întreagă. Apoi am ales doar cluburile unde știam că nivelul zgomotului este normal.
Aproape un an mai târziu am reușit să merg în club fără să port dopurile de urechi. Și aleg cu atenție cluburile unde merg.

Viața mea aproape a revenit la normal, pentru mine tinnitus și-a pierdut importanța și uneori uit că le am. Am învățat că nu pot lăsa acufenele să-mi dirijeze viața și că ceea ce trebuie să fac este să mă întorc la viață. Există speranță.

Poveste cu albinuțe (scrisă de Antonela)
De mică auzeam în jurul meu "îmi sună urechile", "am capul înfundat", așa că nu a fost o mirare când, în adolescență, din când în când, îmi sunau și mie urechile. Credeam că asta se întâmplă oricui. Albinuțele îmi "bâzâiau" câteva secunde, ba într-o ureche, ba într-alta, apoi plecau.

Mama are acufene de la vârsta de 36 de ani și ca o coincidență (sau nu) tot de la aceeași vârstă am și eu. Consider începutul atunci când ele au devenit permanente. Dar nici chiar atunci nu credeam că vor fi veșnice. Speram în fiecare zi că trebuie să înceteze, doar mai avusesem și durau numai câteva secunde... Prima săptămână a fost infernală. A urmat apoi o lună, nimic....Au trecut 6 luni și degeaba.... Am stat atât de mult până să ajung la un medic pentru că nu credeam că e o boală. Mama avea și trăia cu boala asta ca și cum ar fi fost normal. Nu știam ce mult urma să se schimbe viața mea.

Într-un târziu am ajuns la o clinică unde am făcut mai multe analize pe care am cheltuit o avere la vremea aceea. Am fost foarte cooperantă și am stat la "înțepat" de 10 ori, chiar dacă simțeam că acul îmi pătrunde până în inima creierului. Aș fi stat și în cap dacă mi se cerea. Xilina intravenos credeau ei că va rezolva problema. FALS! A fost momentul când am simțit că înnebunesc, capul îmi fierbea, nu mai auzeam, sângele clocotea în mine, ATUNCI AM SIMțIT MOARTEA CEL MAI APROAPE. Nici vorbă să dispară sunetul, din contra, mai rău mi-a făcut.

Am plecat dezamăgită de clinica particulară în care îmi pusesem toate speranțele. Credeam că în cei peste 25 de ani de când îi debutase mamei mele acufenele, se făcuse ceva și pentru noi, ceilalți. GREȘIT! Nimic nu s-a facut. Mama trăiește CU ELE pentru că a ajuns să le accepte, să conviețuiască împreună. Când ne întâlnim, ne plângem una alteia de senzațiile produse ba de frig, ba de stres. Ea săraca s-a obișnuit, că nu are de ales. Din păcate a fost nevoită să accepte încă o boala egoistă: diabetul.

Eu încă nu vreau să mă las învinsă, poate o să trăiesc ziua când somnul mă va îmbrățișa doar pe mine. Fără "însoțitor". Nu mai vreau ca sunetul ăsta ascuțit să mă însoțească zi și noapte peste tot. Îmi place singură. Singură singurică.

După vizita la clinică, eram disperată, nu mai știam ce să fac. Am căutat pe net informații, din păcate nu am prea găsit. Cele câteva articole mă descurajau complet. NU EXISTĂ TRATAMENT.
Atunci am întâlnit-o pe Gabriela. Ea a fost prima persoană (în afară de mama mea) pe care o cunoșteam ca suferind de acestă boală. M-a încurajat mult dar mi-a și arătat adevărul. Crudul adevăr. Trebuie să mă obișnuiesc cu ele. Mi-a recomandat un foarte bun bioenergetician la care am facut 10 ședințe. Situația s-a îmbunătățit mult, nu îmi mai "fierbea" capul, eram mai liniștită, mi-am rezolvat și alte probleme medicale, într-un cuvant "un suflu proaspăt", "o gură de oxigen", de care aveam mare nevoie.

În timp, am învățat să mă obișnuiesc cu aceste țiuituri. Aveam momente când îmi venea să mă dau cu capul de pereți, la propriu, numai să nu mai aud zgomotele astea afurisite. Cineva mi-a spus să mă bucur că am "însoțitor", cine mai e ca mine? De parcă mi-aș plimba cățelul...

E greu, e foarte greu, însă totul e să nu te lași pradă bolii. Am învățat să prind puteri atunci când simțeam că mă scufund în abis, nimeni nu mă poate salva, DOAR EU. Psihicul trebuie să controleze boala, să o țină "sub papuc". Până la urmă e ca o căsnicie, cu urcușuri și coborâșuri, când o domin eu, când mă domina ea. Însă, cu cât trece timpul, balanța se înclină în favoarea mea. Învăț să controlez boala, să o supun. Sper ca anii ce vin să ne aducă tuturor o descoperire medicală cu ajutorul căreia să scăpăm de "zumzetele albinuței" și să trăim și noi în LINIȘTE!







Home


Sistemul auditiv
Ce sunt acufenele?
Cum să prevenim

Sfaturi
Tratamente
Noutăți

Manifest
Celebrități
Acufenele și arta

Forum

Jurnal
Contact