Viaţa noastră în alt univers sonor Motto: Viaţa e frumoasă şi dacă nu e perfectă.
Despre mine Numele meu este Gabriela. Sunt Taur cu ascendent în Fecioară. Iubesc copiii, am doi băieţi adolescenţi. Iubesc animalele, am două pisici fabuloase. Iubesc marea. Detest persoanele puturoase şi pe cele fără onoare. Am acufene din anul 1998. Ziua 1 Moţăiam cu geamul deschis. Se unduia, printre adierile reci ale serii, mirosul de pământ reavăn. Primăvara promisă venea. Fără veste, urechile au început să-mi ţiuie puternic. Am sărit în mijlocul camerei, căutându-mi un reper audio cunoscut. Ceea ce auzeam era altceva decât ceea ce auzisem vreodată până atunci. Un ţiuit rece ca spaima. Un sunet care îmi lua nervii în stăpânire, îl simţeam umflându-mi-se în cap şi întinzându-şi tentaculele prin tot corpul, ca o caracatiţă. Inima a început să-mi bată alert, cu putere. Păşeam aiurea prin casă, ţinându-mi capul între mâini. Doamne, ce se întâmplă, Tatăl nostru care eşti în Ceruri... şopteam rugăciunea gâfâind. O dată, de două ori, de zeci de ori... Am adormit spre dimineaţă. Când m-am trezit a fost şi mai greu. Mă durea capul şi îmi ţiuia îngrozitor. După câteva ore de coşmar, îmi încolţise ideea că ceea ce mi se întâmplă este ceva definitiv, groaznic şi definitiv. Citeşte mai departe... Jurnal 23.02.2010, Bucureşti: Întotdeauna mi-am dorit o chitară. Când eram copil, aşteptam s-o primesc de ziua mea dar apăreau mereu alte priorităţi, anii treceau şi nimeni nu lua în serios dorinţa mea. Primeam fel de fel de cadouri, mai ales lucruri inutile pentru care trebuia să mimez bucuria şi surpriza. Când am împlinit 18 ani m-am resemnat, chitara avea să fie visul meu neîmplinit. Târziu, când eram deja mamă, i-am reamintit mamei despre dorinţa mea nostalgică de a avea o chitară şi în discuţia aceea am înţeles că, pentru mama, o chitară era un mod de a risipi banii şi de a-mi oferi posibilitatea să pierd timpul cu un zdrăngănit enervant. M-a convins că visasem degeaba. Mama nu ar fi cumpărat niciodată o chitară. Când băiatul meu mi-a spus că-şi doreşte de ziua lui o chitară electrică, mi-am adus aminte de visul meu. Nu l-aş fi refuzat, mai ales că a făcut chitară cîţiva ani, participase la concursuri şi fusese premiat de mai multe ori. Copilul i-a cerut chitara mai întâi lui tăică-su, care locuieşte acum în alt oraş şi are altă familie. Iar taică-su l-a sfătuit să cheltuie banii pe lucruri importante. Ce poate fi important la 18 ani? Aducându-mi aminte de zilele când plecam în oraş doar ca să privesc chitara din vitrină, mi-am propus să mă dau peste cap pentru chitara copilului. Eram aproape lefteră, cheltuisem enorm pentru petrecerea de majorat şi pentru hainele de petrecere. În glumă, îi cumpărasem un căţel care cânta la chitară electrică, o parodie simpatică dar atât. Copilul a zâmbit, mi-a mulţumit şi în ochii lui m-am revăzut pe mine primind cadourile inutile. 1000 RON, de unde fac rost de 1000 RON? Eram la firmă dar capul meu era la chitara din vitrină. M-a sunat mama: i-am pus copilului bani în cont, ca să-şi ia chitară electrică. Mulţumesc, mama, că mi-ai făcut copilul atât de fericit! La mulţi ani, copilul meu! 17.02.2010, Bucureşti: Câteva zile mi-am căutat prin oraş rochie. Rochie pentru petrecerea de majorat a băiatului meu. Să nu fie prea lungă, să nu fie prea scurtă, să nu mă facă grasă, să nu mă facă nici tânără, nici bătrână. Şi să fie ieftină, bineînţeles. Rămăsesem cu gândul la bluza pe care mi-am comandat-o de Revelion şi pe care nu am primit-o, din cauza unei încurcături cu măsurile. Bluza era de la YOKKO. Sunt fan YOKKO. Am mâinile foarte umflate de la frigul îndurat în ultimile săptămâni la firmă, mă dor articulaţiile şi voiam să-mi cumpăr o rochie la care să nu trebuiască să mai fac modificări. Îmi place foarte mult să-mi fac haine, dar nu când abia îmi mişc mâinile. După câteva zile pe care le-am pierdut căutând rochia visată prin magazine pline cu prostii, m-am resemnat şi mi-am adus aminte de bluza YOKKO. Oare aş putea să-mi fac o rochie după modelul ei? Primul impuls a fost să-mi fac rochia din materialul cumpărat din Germania, un material bun, moale, fin, ca o îmbrăţişare. Am lucrat repede, cu drag şi nerăbdare. Deşi nu înţelege importanţa şi diferenţa dintre o poşetă neagră şi una maron, soţul meu a privit rochia şi m-a întrebat zâmbind: te vei îmbrăca în capot? :) După ce ne-am contrazis aproape jumătate de oră, m-a convins că materialul nu este potrivit pentru petrecere. M-am îmbrăcat rapid şi am fugit la magazinul de cârpe, cum îi zic eu magazinului de materiale. Cu 30 RON mi-am cumpărat 1,5m de stofă subţire gri. Ce a urmat, se vede în poze: Decolteul este minunat, mâneca este din voal şi curge foarte frumos. Îmi place. Este gri, modelul este cambrat, mi se potriveşte perfect. Let's dance :) 30.01.2010, Bucureşti: Vine primăvara! O simt, e aproape. Astăzi mă apucase aşa, o frenezie, ca atunci când scapi de o boală grea. Eram obosită dar optimistă. Foarte optimistă. Mi s-a făcut dor de maşina de cusut şi am revăzut cu drag câteva dintre hainele pe care mi le-am făcut singură, primăvara trecută. În medie, m-a costat 50RON fusta şi 60-80RON rochia. Şi astea nu e toată colecţia :) Le-am aruncat aproape pe toate, când a început toamna. Abia aştept sa-mi fac altele. 28.01.2010, Bucureşti: Am primit cel mai original CV, trimis de o persoană care are 45 de ani! Va salut! Bine v-am gasit! Cred ca sunteti o echipa de trazniti cu multa imaginatie si mult simt al umorului. V-as spune un banc, dar la ora asta mi-a murit inspiratia si pisica nu ma ajuta deloc. Vrea sa se plimbe cu trenuletul. I-am promis ca voi construi unul special pt ea. Ce ziceti? Ma luati in gasca? Carmen Dacă şi la 45 de ani priveşti jobul ca pe o trăzneală... no comment. Dar la mine nu vei lucra niciodată. 27.01.2010, Bucureşti: În fiecare an, pe 27 ianuarie, este ziua lui Florin Piersic. M-am îndrăgostit de el când aveam 15 ani. Prietena mea era îndrăgostită de Elvis şi împreună, eu şi ea, adunam cărţi poştale şi postere pe care le lipeam pe pereţi. Întotdeauna mi s-a părut că Florin e mai frumos decât Elvis. Şi când l-am văzut, în 1993, într-o piaţă din Cluj, salutându-se amical cu oamenii de la tarabă, m-a cucerit definitiv. Vesel, spontan şi foarte frumos. În fiecare an, pe 27 ianuarie, îmi amintesc ce frumos mi-a colorat Florin Piersic adolescenţa. Îi urmăream filmele şi, ca să-mi cumpăr bilet la cinema, vindeam sticle la ICVA. Nu-mi plăcea să vând sticle, nu-mi plăcea să le spăl şi să pierd timpul curăţând uleiul din ele. O făceam numai pentru Florin. Eram aşa de fericită când îl vedeam pe ecranul uriaş. Astăzi m-am gândit la el, ningea încetişor şi strada era pustie. Îmi făcusem o cafea şi o beam cu înghiţituri mici, lângă geam. E cumplit de frig în clădirea în care ne-am mutat. O clădire nouă, mare, goală. Centrala termică urmează să fie montată săptămâna viitoare. Lucrez înfofolită ca o chivuţă. Cu mănuşi în mâini şi cu o vestă groasă din blană, aşa lucrez zilnic până seara târziu. Singura sursă de căldură este filtrul de cafea, mereu plin, mereu cu beculeţul roşu aprins. Pun cafeaua fierbinte într-un pahar de plastic, îl ţin în căuşul palmelor, sorb încet privind pe geam şi în câteva minute cafeaua e deja rece. Atât de frig este. Am o lucrare foarte întârziată. Ca de obicei. Iarăşi trebuie să fac slalom îm discuţia cu clientul, el supărându-se pe mine, eu promiţându-mi că nu mai tolerez delăsarea. Lucrez aproape singură, consolată de faptul că legislaţia românească nu-mi dă voie să lucrez cu angajaţii dacă nu le ofer condiţii. Eu aş lucra şi în viscol, ei nu. Amestecam două culori când s-a deschis uşa clădirii şi au intrat trei bărbaţi. Pe unul dintre ei îl cunoşteam, ceilalţi doi ieşind în evidenţă prin paltoanele negre şi lungi. S-au uitat prin clădire, au urcat, au coborât. Au venit lângă mine, s-au uitat ce lucrez, apoi mustăciosul mi-a spus, într-o engleză cu accent: tu să lucrezi pentru mine. - Serios? i-am răspuns şi am început să râd Mustăciosul, un arab din Dubai, vorbea serios. Cred că n-a mai văzut niciodată în viaţa lui o femeie care să lucreze, fredonând, la +4C. Şi chiar i-a plăcut ce lucram. Mi-a dat cartea lui de vizită. Poate într-o zi am să-l sun. Deocamdată îmi mai pun o cafea, mă uit pe geam şi îi doresc lui Florin Piersic la mulţi ani şi multă sănătate! 25.01.2010, Bucureşti: Cred că am mai scris despre hiperacuzia pe care am căpătat-o neaşteptat, peste noapte. Mi s-a spus că am făcut-o de la stres şi mi-au dat o reţetă cu medicamente de care mă feresc dintotdeauna: calmante şi vitamine. Nu le-am luat. Doctoriţa ORL care mă supraveghează, e un înger. O iubesc şi mi-e ruşine că nu o ascult, dar medicamentele alea nu le iau. Cred că şi-a dat seama, din umbrirea ochilor mei, că nu le voi lua, şi m-a pus să-i promit că voi urma tratamentul. Am minţit-o. A doua zi am şi pierdut reţeta. Au trecut două luni de atunci şi iată auzul meu şi-a revenit. Fără medicamente. Doar cu ambiţia prostească: ori eu, ori el. M-am mutat. Am plecat din Dorobanţi, unde a fost frumos dar apăsător. Am cunoscut acolo oameni frumoşi şi oameni găunoşi. Proprietara avea în fiecare zi altă pereche de pantofi. Asta mi s-a părut foarte greu de suportat. Când nu-i convenea ceva, bătea cu tocul ascuţit în parchet, pe o frecvenţă care mă scotea din minţi. Poc-poc, poc-poc, îşi plimba rochiile scumpe prin clădire. La un moment dat am avut un conflict, pornit de la faptul că şi-a adus muncitorii să repare spaţiul, după ce l-am închiriat. L-a reparat şi l-a modificat. I-am spus că pentru perioada respectivă nu-i plătesc chiria, că nu am putut funcţiona. S-a enervat şi a venit cu întăriri. Soţul ei, mare director general în asigurări, a intrat la mine în birou cu ochii scoşi din orbite şi a început să urle că mă distruge. Ops. Întâmplător, probam o camera web şi l-am înregistrat. Mi-a spus că sunt o amărâtă şi că o să mă urmărească şi în gaură de şarpe dacă nu-i plătesc chiria integral. Că habar n-am cu cine mă pun. Azi l-am întâlnit întâmplător pe net, omul e pasionat de fotografie. Are portofoliu şi e foarte apreciat. Chiar iubit. Dar nicio fotografie nu e aşa reuşită ca filmarea aceea. 21.01.2010, Bucureşti: Vreau să ştiu dacă există un blog de şef sau de patron. Un blog sau un loc virtual în care şefii să-şi scrie sincer frustrările. Pentru că eu nu mai pot. Şi mi-ar plăcea să văd că nu sunt singură. Bloguri ale angajaţilor ştiu că sunt, sute. Ştiu ei foarte bine şi cum se conduce o firmă, şi ce şmecherii fac şefii. Au un cip ascuns în fruntea şefului, nimic nu le scapă. Sunt mai vigilenţi ca o soacră. Tare aş vrea să-i văd pe la negocieri. La negocierile alea în care îţi vine să faci pipi de zece ori pe secundă până semnezi contractul. Eu eram surdă şi citeam pe buze la negocieri, mă mutam după interlocutor şi dacă ăla avea mustaţă era chinul naibii să înţeleg ce spune. Şi semnam contracte, aşa surdă cum eram, că din asta trăiesc de câţiva ani. Mulţi dintre angajaţi habar nu aveau că-s surdă, au aflat după ce m-am operat. Azi am fost toată ziua pe teren. Prin zăpadă şi prin ger. Caut acul în carul cu fân, un spaţiu open-space pe care să-l închiriez. Niciun agent imobiliar nu mi-a arătat ceea ce caut, mă sună şi mă cheamă să văd orice, numai ceea ce caut nu. Mă plimbă prin oraş, pe banii mei, de două săptămâni. Care e problema lor? Pe agenta de azi am pus-o să-mi plătească taxiul. M-a chemat la dracu-n praznic, ca să-mi arate o viluţă micuţă cât un coteţ. Măcar asta nu e angajata mea. Poate să fie cât de proastă are chef. Dar angajaţilor mei nu le dau voie să fie proşti. Am aşteptări prea mari de la angajaţii mei? Alor mei nu le pasă de termenele de predare. Orice le promit, prime, vacanţe, pe dracu gol, nimic nu-i impresionează. Îşi aduc aminte că au de lucru numai atunci când ţip. Dacă urlu la ei, se pun în mişcare. Dacă nu urlu, se lălăie fără rost cât e ziulica de lungă. Toate proiectele se predau cu întârziere şi cu penalizări. Clienţii urlă la mine, eu urlu la angajaţi. M-am săturat de urlete ca de mere pădureţe. Vreau şi eu să ştiu că dacă am hotărât împreună ceva, se şi întâmplă. Fără impulsuri suplimentare. Şi fără să îşi dea demisia înainte de predarea proiectului. Asta e ultima modă, pleacă înainte de predarea proiectului. Şi dacă îi penalizez, mă ameninţă că se duc la ITM şi la fisc. Ce anume face diferenţa dintre responsabilitate şi trândăveală? Anii de şcoală, cei 7 ani de acasă, dorinţa de a avea bani? Ce se întâmplă cu oamenii din ţara asta, de ce nu vor să muncească? Asta sunt eu, când ajung la firmă. Văd roşu în faţa ochilor. 20.01.2010, Bucureşti: Îmi imaginez cum stai în faţa ferestrei. Poate vezi marea. Te revăd în Gara de Nord, râzând. Eşarfa şi revederea noastră după 30 de ani. Visul tău de a pleca în America. Şi apoi anunţul găsit pe internet. Zilele în care te-am căutat. Oamenii care te-au ascuns. Şi oamenii care te-au salvat. Să-ţi scriu. Să-ţi scriu cum am găsit, pe internet, mesajul că eşti în comă. Un necunoscut mie strângea bani pentru operaţiile tale. Cum ţi-am luat urma şi cum am strigat "Ştiu cine e, vreau să o ajut!". Mesajele disperate către Ambasadă. Interogatoriul. Şi neîncrederea lor. După multe zile, prea multe, mi-au spus unde eşti. Şi cum pot să vorbesc despre tine. Cumva au aflat cine sunt. Emoţia de la telefon. Şi vestea că ai ieşit din comă. Dar nu mai eşti tu. În camera aceea, o femeie priveşte pe geam. Femeia aceea nu îşi aduce aminte cine a fost. Şi nu ştie cine sunt eu. E iarnă la Bucureşti. Poate aşa ai picta iarna, dacă ţi-ai aminti de ea. Nu ştiu unde sunt tablourile tale. 12.01.2010, Bucureşti: Virusul H1N1. Nu scriu despre el pentru că e la modă, ci pentru că l-am văzut. Azi-dimineaţă la 8 eram la Spitalul de Dermatologie, cu fii-meu, pentru o problemă de pubertate. În vechiul şi coşcovitul spital eram maxim 20 de pacienţi, fiecare aşteptând cuminte la uşa câte unui cabinet. La 8 jumate fix, medicii au început consultaţiile. Ne vine rândul, cu bon, mie şi lui fii-miu. Că oricât de mare ar fi, 2m are micuţul meu, mama e numai una şi dacă e vreo problemă, copilul e copil. Suntem în cabinetul medicului, care a consultat copilul şi acum scrie reţeta. Uşa se deschide şi intră doamna de la Fişier, o duduie blondă, de vârstă nedefinită, elegantă şi tapată. I se adresează medicului, contrariată: - A spus domnul director să începeţi vaccinările. - Unde, aici? - Da... că dincolo e coadă mare. - Şi pe cine să vaccinez? - Sunt mulţi oameni care aşteaptă de dimineaţă şi îi trimitem aici. - Şi cu pacienţii mei ce să fac? - Să aştepte, că vaccinul e prioritar. - Cum să aştepte? Hai că-i băgăm intercalat. - Da, intercalat e foarte bine. - Şi îi vaccinez pe toţi? doctorul vorbeşte singur, cu ochii în gol. - ... - Măi, dar o directivă de la Direcţia de Sănătate nu a venit? Să văd şi eu negru pe alb ce scrie acolo, ce contraindicaţii sunt. - Păi a zis la radio că aia care sunt alergici la ouă, cei care sunt răciţi şi cam atât. - Şi nu avem nicio hârtie scrisă, nimic? Mă iau după ce zic ăia de la radio? - Nu ştiu ce să zic... - Bine, dacă a zis directorul trimite-i aici. Duduia blondă iese. Doctorul termină de scris reţeta pentru fii-meu şi ieşim şi noi. Pe holul spitalului aleargă câteva zeci de oameni, spre vaccinare. Îl iau de mână pe fii-meu şi ieşim din spital. Afară e soare şi aproape ger. Ceasul arată 9:10 fix. 11.01.2010, Bucureşti: O iubesc pe mâţa asta. E umbra mea. Norocoasă ea, norocoasă eu. Cum am votat eu fără să votez, despre asta vreau să scriu. Iulia îmi spunea azi că a scos din grila de programe Antena3 şi Realitatea şi pentru că eu nu pot să fac asta, mă consolez să deconspir ceea ce mi s-a întâmplat la vot. Nu era nimeni în sala de vot, aceeaşi sală în care votez dintotdeauna, cu speranţa că votul meu va schimba ceva. Eram singură, eu şi comisia. O domnişoară simpatică şi un pic prea băţoasă, apăsată probabil de rolul ei important, mi-a luat buletinul, m-a pus să semnez, mi-a dat buletinele de vot şi ştampila. De nicăieri a apărut lângă ea un domn la vreo 40 ani care s-a recomandat a fi preşedintele comisiei, mi-a cerut înapoi ştampila pe care mi-a dat-o domnişoara şi mi-a dat o altă ştampilă. Nu am eu treabă cu protocolul lor, am luat ştampila dată de boss şi am intrat în cabina de vot. Am deschis repede buletinele de vot, mi-am amintit ultimul banc cu Băsescu şi am pus ştampila pe Geoană. Nimic. Nicio urmă de ştampilă. O întorc, o cercetez, ştampila dată de boss era curată şi uscată. Nu voia neam să lase urme. Suflu aer cald în ea, apăs iarăşi în căsuţa lui Geoană, ştampila rămâne uscată, căsuţa lui Geoană rămâne curată. Apăs, apăs, apăs, nimic. Ies din cabină, îi spun boss-ului care e treaba cu ştampila, ală roşeşte sau doar mi se pare şi îmi spune că asta e, am votat. 06.01.2010, Bucureşti: Nu am făcut urări, aşa e. O fi singurul blog fără urări şi pupici? O fi. Nu am simţit că a fost Crăciunul şi nici Anul Nou, am fost tristă şi deznădăjduită, am căutat oferte de cărat din ţară şi m-am răzgândit imatur în fiecare zi. Am pierdut o casă şi un prieten bun. Le-am simţit lipsa ori de câte ori am primit sms. De ce trimit oamenii sms, e mai ieftin? Au fost alegeri? Când? Şi dacă au fost, de ce nu s-a schimbat nimic? A fost Crăciunul? Când? Şi dacă a fost, de ce nu m-am îngrăşat? Să fie bine. Ca să nu fie rău. 04.12.2009, Bucureşti: M-am hotărât să votez cu Geoană. Îi urăsc pe amândoi, şi pe Băsescu şi pe Geoană. Şi pentru că nu reuşeam să mă hotărăsc cu cine votez, m-am uitat la nevestele lor. Soţia lui Băsescu este umilă şi îmi inspiră milă. Priveşte pieziş şi parcă îi este frică să fie văzută. Soţia lui Geoană este încrezătoare şi optimistă. Priveşte drept şi zâmbeşte direct. Mă simt mai bine privind-o pe dna Mihaela Geoană. O să votez cu soţul ei. 26.11.2009, Bucureşti: Diagnostic: hiperacuzie cu distorsiuni. Cauza: de la oboseala si stres. Deocamdată atât. 25.11.2009, Bucureşti: Astăzi am primit o cerere ciudată: să schimb site-ul. Îmi pare rău, nu pot să fac asta şi cred că nici nu vreau. Voi încerca, însă, să-l actualizez mai des. Deocamdată nu am internet în locaţia unde m-am mutat deşi mi se promite zilnic că instalarea se va face "mâine". Intru pe net printr-un artificiu care merge foarte greu şi care nu-mi permite să lucrez la viteza cu care sunt obişnuită. Mă enervează. Am promis că voi povesti cum mi s-a defectat pistonul aşa că iată povestea: Mi-a fost bine după operaţie deşi în primele zile nu suportam zgomotele. Sunetul ventilatorului, de exemplu, semăna cu zgomotul unui elicopter care aterizează pe perna mea. Cu timpul, zgomotele au revenit la nivelul normal sau cel puţin aşa cred eu, că ce aud e normal. Înainte de operaţie eram aproape surdă şi am fost aşa 10 ani. Cine poate ţine minte cum bătea vântul acum 10 ani? Astă-vară am fost la mare, în aceeaşi staţiune şi la acelaşi hotel unde, cu 1 an în urmă, dimineaţa pe la 4, m-am hotărât să construiesc www.acufene.ro În noaptea aceea îmi fusese foarte rău şi iată, acum mă întorceam în acelaşi loc, victorioasă, cu mai mulţi prieteni şi cu auzul refăcut. M-am bucurat ca un copil de sunetul valurilor, un piston de 5 mm şi viaţa capătă culoarea roz. Vedeam altfel viaţa, marea, valurile. Când m-a lovit primul val şi când urechea operată s-a umplut de apă, mi s-a făcut foarte frică. Cîteva zile am evitat să îmi ud urechea şi am încercat prin tot felul de metode să scap de apa din ureche. Am reuşit după câteva zile, dar a fost greu. Apa din ureche scoate zgomote sinistre. Nu ştiu dacă atunci s-a întâmplat ceva cu micuţul meu piston dar acela este primul incident care m-a făcut să meditez asupra faptului că o operaţie nu înseamnă că boala a trecut. Operaţia înseamnă reparaţie, nu renaştere. Apoi m-am mutat şi nu ştiu cum, când împachetam oalele din cămară, mi-a căzut ceaunul de mămăligă în cap. Un ceaun mare, de fontă. Cam din aceeaşi perioadă auzul meu a luat-o razna. Aud foarte tare. Aud distorsionat. Aud foarte bine dar nu mă simt ok. Nu aud clar. Acufenele s-au diminuat mult şi cred că ăsta este cel mai mare avantaj al operaţiei. Anul trecut, în perioada frigului, capul meu era o oală cu presiune care fierbea şi ţiuia non-stop. Acum abia aud acufenele, dorm câte 10 ore noaptea şi ziua nu aud acufenele deloc. Dar auzul meu e vraişte, deşi înţeleg ce se vorbeşte la 10m de mine, nu înţeleg ce se vorbeşte lângă mine. Vocea mi-o aud stridentă şi enervantă. Iar seara, când pun capul pe pernă, urechea începe să pocnească: poc, poc, poc, poc, poc ... Mâine merg la medic, aşa cum v-am mai spus. 23.11.2009, Bucureşti: Poporul român este un popor ospitalier. Taie-i unuia calea şi o să vezi cât e de ospitalier. Aseară l-am descoperit pe Andre. Şi în timp ce televiziunile fremătau de criza alegerilor politice, eu mă uitam la Andre. Există viaţă după 6 decembrie. Parcă Geoană a spus asta. Cu siguranţă, pentru alţii există viaţă zi cu zi. Spectacolul a fost transmis aseară de DunaTV. Uitaţi-vă ce vârste au spectatorii. Nu, nu sunt bine. Trecând peste faptul că mi-am pierdut speranţa că ţara asta se va mai face bine vreodată, mi s-a defectat şi pistonul. Aud diavolii fugind. Joi merg iarăşi la medic. Îl voi cere în căsătorie, dacă tot trebuie să ne vedem aşa des. 06.10.2009, Bucureşti: Mâţa culeasă din copac. S-a făcut o frumoasă: Nu voi transforma Jurnalul în Buletin Veterinar dar cel puţin o perioadă o să mai scriu despre mâţa din copac. Pentru că mi se pare fascinant ce noroc a avut. Şi norocul nu a venit de bunăvoie, şi l-a făcut singură. Ceilalţi fraţi ai ei nu au supravieţuit. Deşi mâţa mea era cea mai amărâtă dintre toţi. 07.09.2009, Bucureşti: Am fost în vacanţă. Dacă n-aş fi ajuns la punctul vecin cu oboseala cronică, n-aş fi plecat. Dar simţeam că mă transform într-un robot cu mintea goală şi cu mişcări automate. Cu ultimile puteri am făcut bagajele şi am creionat o schiţă de vacanţă: aş vrea să stau la soare şi aş vrea să mănânc ceva bun. Zilnic. Aşa că am plecat la mare. Am găsit agitaţie, panaramă şi mâncare proastă. După câteva zile am plecat în Germania. Am găsit linişte, curăţenie şi mâncare bună. Diferenţa este enormă. Şi totuşi, oricând, aş pleca în vacanţă în România. Da, în România :) De ce? Nu cred că vacanţa în străinătate e mai ieftină decât în România. Drumul costă mai mult şi nu e doar asta, mai este şi oboseală, emoţie şi stres. La cât de obosită plec eu în vacanţă, nu am energie să suport un drum lung şi necunoscut. O destinaţie necunoscută nu mă relaxează. În România ştiu la ce să mă aştept, ştiu unde găsesc o farmacie şi cum se numesc pastilele pentru durere de cap, de exemplu. În străinătate niciodată nu reuşesc să găsesc o apă care să-mi placă şi da, mă enervează să beau apă minerală sau tot felul de ape ciudate. Nu cunosc apa lor şi nu o nimeresc niciodată. În străinătate mă lovesc de multe ori de ruşinea de a fi român, citesc în ochii lor dezaprobarea şi mă enervez. Nu vreau să mă enervez. Nici hainele nu mi se par ieftine în străinătate. Cred că este efectul psihologic: 20 EUR vor părea întotdeauna mai puţin decât 60 RON. Necunoscutul nu mă relaxează. Mă bucur când pot pleca din ţară, când pot vedea alte ţări şi când pot avea noi experienţe. Îmi place foarte mult să călătoresc. Dar nu în vacanţă. În vacanţă vreau să ştiu unde merg, vreau să ştiu unde dorm şi cu ce fel de oameni mă întâlnesc. Da, este frumos în străinătate, este curat şi miroase a vanilie. La noi de ce nu poate fi aşa? Dacă ar fi curat, ar fi perfect. 03.09.2009, Bucureşti: Am făcut audiograma. Am o ureche aproape perfectă. Cândva, demult, eram aproape surdă. Mi se pare atât de demult de parcă nici n-ar fi vorba despre mine. Mulţumesc! 02.09.2009, Bucureşti: Mâine e o zi mare, m-am programat la audiogramă. M-am mai programat de vreo trei ori de când m-am operat dar, dacă nu m-a durut nimic, nu m-am dus. Mi-e groaznic de ruşine, cu audiograma va trebui să merg apoi la Profesorul Ciuchi... după 5 luni în loc de 3. Nu ştiu ce scuză voi găsi pentru că am întîrziat 2 luni. Nu am nicio altă scuză decât aceea că nu mă doare nimic, nu simt că-s bolnavă, mi se pare pierdere de timp să merg la medic şi prin urmare nu am mers. Sunt curioasă cum va arăta audiograma mea după 5 luni de la operaţie, pentru că acum aud perfect. Sunetele pe care le uitasem înainte de operaţie au revenit, sunetele puternice care mă ameţeau după operaţie au dispărut. Acufenele sunt inexistente ziua şi suportabile noaptea. Trebuie să recunosc că insistenţa cu care îmi doream aparat auditiv în loc de operaţie, era o prostie. Mâţa din imaginea de mai jos a dormit azi-noapte în braţele mele. După ce am înapoiat-o mamei ei, crezând că-i va fi mai bine cu ea, acum trei săptămâni am adus-o înapoi acasă la mine. Am recuperat-o din copacul în care trăia nemâncată şi speriată, am dus-o la veterinar, am hrănit-o şi am iubit-o şi de atunci ne jucăm şi ne alintăm împreună, fericite. Mâţa mea e o mâţă fericită. 02.08.2009, Bucureşti: Sunt nebună. Am luat pisica din copac şi am dus-o acasă. Slabă şi costelivă, mâţa mică abia mişca. Am spălat-o, i-am dat mâncare, a dormit la mine în braţe. Dimineaţă ne-am pupat, eu am plecat la firmă, ea a rămas acasă. Seara, când m-am întors acasă, am găsit-o pe pat. Am luat-o în braţe şi fără vreo veste, mâţa mică a intrat în criză. M-a muşcat, s-a zbătut, a sărit, s-a contorsionat, s-a încleştat. Nu ştiu ce fel de criză a făcut, dar am fost sigură că moare. Am lăsat-o în pace, părea că dacă nu mă apropii de ea se simte mai bine. Dimineaţă am găsit-o tremurând speriată. Astăzi am adus-o înapoi la mama ei. Pare că e bine, sper să supravieţuiască. 08.07.2009, Bucureşti: Numai una este terasa cu trenuleţe: 01.07.2009 Sunt o piţipoancă şi îmi place. M-am mutat în Dorobanţi şi mi-am asumat de bunăvoie eticheta de piţipoancă. Înainte de a mă muta aici, văzusem întâmplător o poză cu Craioveanu care mânca parizer pe capota unei maşini parcată în Dorobanţi. Voia el, prin asta, să ridiculizeze piţipoancele din Dorobanţi. Nu eram pe atunci familiarizată cu zona Dorobanţi şi nu ştiam ce cocălari sau piţipoance se plimbă în zonă dar poza cu Craioveanu m-a îngreţoşat. Şi acasă la el, în fundul curţii, singur, dacă mănâncă în felul în care mânca în poza din ziar, e un greţos. Mi-am cumpărat trotinetă, să fiu sigură că greţosul nu mă poate ironiza. Vedea-l-aş mâncând parizer pe capota trotinetei. Ei bine, da, îmi place în Dorobanţi. E curat, e plin de flori, oamenii sunt curaţi, veseli şi miros frumos. Sunt o piţipoancă şi îmi place. 26.06.2009 În palma lui Michael scrie că va avea două căsătorii şi va muri devreme. La fel de clar se vede că avea probleme cu inima. Era o persoană credincioasă dar nu era generos. Între arătător şi degetul mijlociu are marcată linia celor care ajung oameni de top. 26.06.2009 A murit Michael Jackson. Nu am fost fan Michael dar muzica lui îmi place, am cântat-o şi am dansat-o de multe ori. Îmi pare rău, simt că am pierdut ceva important. Mă doare. Adio, Michael! La Antena3, dimineaţă la 9, Lucian Mândruţă îşi exprimă părerea negativă cu o virulenţă pe care nu o înţeleg. Nu-mi place Mândruţă dar acum este enervant de-a dreptul. Beau cafeaua şi îl ascult pe Mândruţă: Michael Jackson este un mincinos, el nu ar fi putut susţine 50 de concerte şi era înglodat în datorii... copiii lui nu sunt ai lui, nu se ştie dacă materialul genetic este al lui Michael, el a plătit sume foarte mari unei mame surogat, ca să-i facă aceşti copii... fosta lui soţie, fiica lui Presley, Lisa Marie Presley, spunea după divorţ că Michael părea tot timpul drogat... acei copii au crescut 10 sau poate 11 ani cu acest tată drogat şi nu se ştie ce fel de copii sunt... Michael era un mincinos, el nu avea nicio boală care să-i albească pielea şi nimeni din familia lui nu avea această boală, el şi-a albit pielea pentru că aşa a vrut... copiii lui nu seamănă cu el şi poate nici nu sunt ai lui... fanii lui Michael nu este niciunul întreg la minte (intervine moderatoarea: eu am fost fan Michael...)... nu mânca nimic ca să fie slab ... Michael este o lecţie despre cum să-ţi iroseşti talentul... a fost bătut când era mic... făcea parte din Martorii lui Iehova... invita copii la el acasă şi aceştia rămâneau acolo peste noapte... a murit încercând să se întoarcă, la 50 de ani probabil îşi contempla deja sfârşitul... a fost nevoit să trăiască din mila unor şeici din Arabia... nimeni nu l-a putut salva... este ipocrit să spui despre un om când moare că a fost un om minunat când ştim că nu a fost aşa... Nu îl cunosc prea bine pe Lucian Mândruţă, tonul vocii lui este unul enervant şi nepotrivit ştirilor, prin urmare nu îl urmăresc la tv şi nu îl cunosc prea bine. L-am remarcat prima dată cînd şi-a făcut implant de păr şi în ultima vreme am remarcat că a slăbit, altceva nu ştiu ce aş mai putea spune despre Mândruţă. Am mai auzit despre el când a fost scandalul cu Mihaela Rădulescu şi mi s-a părut cocotesc ca un bărbat să intervină aşa muiereşte. Ascultându-l azi, mi l-am imaginat exact ca în fotografia de mai sus, dispus oricând să-ţi dea un şut atunci când eşti pe marginea prăpastiei. Incontestabil, Michael Jackson a fost un talent uriaş care şi-a lăsat amprenta asupra vieţii muzicale şi chiar asupra vieţii noastre. Să spui despre Michael ca şi-a irosit talentul, este o aberaţie. A fost şi va rămâne Regele Muzicii Pop, adică cel mai tare. Poate dl Mândruţă, îngrijorat de soarta copiilor Jackson, va face cerere să-i fie încredinţaţi spre creştere şi educare (aşa cum a cerut copilul cuplului Rădulescu-Schwartzenberg) şi sunt foarte surprinsă că deşi era la curent cu viaţa personală a lui Michael Jackson, nu a făcut această cerere până acum. Nu ştiu în ce mediu îşi creşte dl Mândruţă proprii copii dar în familia mea, de exemplu, copiii au, pe lângă părinţi, au bunici, au mătuşi, au unchi, au o întreagă armată din care dl Mândruţă nu face parte. Am bănuiala că şi în familia Jackson are cine să se îngrijească de soarta copiilor lui Michael. Admir grija cu care dl Mândruţă socoteşte averea lui Michael Jackson şi, cu mintea mea de om ne pretenţios, care ştie că Michael a deţinut 21 de ani drepturile de autor pentru trupa Beatles şi deţine drepturile de autor pentru muzica lui, mă gândesc că n-o fi fost chiar un sărăntoc. Cât despre revenirea lui Michael, el era deja revenit, nu alerga după contracte, ba dimpotrivă, tocmai urma să înceapă un maraton de 50 de concerte. Mie mi se pare că era foarte revenit. Poate că Michael a fost nebun, poate că a fost drogat, poate că a fost pedofil, poate că dl Mândruţă îi este superior, dar, cu siguranţă, la moartea lui Lucian Mândruţă nu va plânge planeta. 25.06.2009 Am împlinit 3 luni de la operaţie, 3 luni de când am renăscut. Sunt un om fericit! Fără legătură cu operaţia mea dar în legătură cu muzica pe care o ascult mereu, Grupul Song: "În fiecare an, pe data de 15 decembrie, membrii fostului grup Song se reunesc la Casa de Cultura a Studenţilor din Bucureşti de ziua de naştere a lui Ioan Luchian Mihalea. Este o adunare spontana a celor care se simt îndatoraţi faţa de liderul grupului care reprezenta o adevarata mişcare culturala în mediul studenţesc, mai ales în anii de dinainte de 1989. Anul acesta, întîlnirea a avut loc la restaurantul de lînga instituţie, iar participarea a fost mai numeroasa decît de obicei. Cîntam în cerc, fara dirijor A fost prezenta şi soţia marelui disparut, logoped şi profesor de engleza în Piteşti. Deşi avea 38 de ani în momentul în care a devenit vaduva, Adina Mihalea nu s-a recasatorit, ci a preferat sa se ocupe exclusiv de serviciu, de creşterea copilului, relaxîndu-se doar la cursurile de salsa pe care le urmeaza. E înca foarte patrunsa de personalitatea soţului ei, care ar fi împlinit anul acesta 57 ani şi care nu a ieşit din viaţa ei deloc. „El era nascut în preajma Craciunului, pe 15 decembrie, şi în fiecare an noi dadeam un spectacol în jurul acestei date, în funcţie de cum gaseam sala. În 1993, aveam concertul pe 18 decembrie. El murise pe 29 noiembrie, înainte sa împlineasca 42 de ani. Noi am susţinut totuşi atunci concertul şi am cîntat fara el. A fost ceva foarte spectaculos, pentru ca am cîntat foarte bine şi aşa. Eram bine instruiţi şi legaţi de spiritul lui. Pe 15 decembrie anul urmator, ne-am întîlnit iar şi am facut parastasul de un an, la Casa de Cultura. De atunci, ne-am întîlnit de fiecare data cînd am putut, pe aceeaşi data, ne amintim de Oanţa şi cîntam. La primele întîlniri nu am putut merge, pentru ca eram prea afectata de ce s-a întîmplat şi se dadea poate impresia ca viaţa merge înainte fara el, deşi în realitate viaţa mea s-a schimbat total de atunci, inclusiv felul de a privi oamenii. Ei au insistat însa şi m-au chemat, iar pîna la urma mi-am zis ca era pacat sa rup legatura cu prietenii mei“, explica soţia artistului. Daca pîna acum veneau la întîlnire în jur de 50 de oameni, anul acesta au fost aproape 100, cum nu se mai întîmplase din primii ani ai acestei tradiţii. Dintre membrii grupului mai cunoscuţi au fost prezenţi Gianina Corondan, Bianca Ionescu, Mihai Pocorschi, Doina Matei, iar Ducu Bertzi nu a putut veni, fiind plecat în turneu. Au fost prezenţi şi trei din membrii cvintetului Luchian, dar şi membrii grupului Sound, care au încercat sa continue istoria Song-ului. „Cîte un coleg bate ritmul şi ne aşezam pe partide. De obicei, cîntam în cerc, ca sa ne auzim unii pe alţii. Am cîntat colinde lînga bradul sub care era pusa poza lui, luminata de lumînari. Ştim multe colinde româneşti şi englezeşti, şi ies bine, mai ales cele pe care le cîntam mai des. Am ascultat şi casete şi am stat pîna la 1 noaptea, fiind adunaţi de pe la 6-7 seara“, ne-a povestit Adina Mihalea, care e impresionata ca înca se mai aduna atîţia oameni, dupa 15 ani de la moartea mentorului lor. „E un pic trist sa vezi ca el nu mai este, iar membrii grupului s-au schimbat mult şi arata altfel. Dar atmosfera e totuşi vesela, facem haz de problemele vîrstei a doua şi am rîs mai ales de baieţi, aratîndu- le ce par aveau în poze. El exista însa în continuare spiritual prin noi, şi fizic prin copilul lui“, crede doamna Mihalea. Ionuţ însa nu a participat la eveniment, şi foarte puţini foşti membri Song îşi aduc şi copiii. „Ei nu înţeleg prea bine ce înseamna întîlnirea noastra, şi pentru cei care nu au trait acele momente nici macar ca spectatori poate parea ceva obişnuit. Pentru noi însa este ceva deosebit, iar emoţia are un rol foarte important“, marturiseşte Adina Mihalea. Mihalea junior prefera calculatoarele Deşi întîlnirea s-a terminat tîrziu, Adina Mihalea nu a putut dormi în apartamentul pe care înca îl mai are în cartierul Drumul Taberei din Bucureşti şi de care o leaga amintirea de coşmar a gasirii soţului mutilat şi ucis. Deşi planificase sa îl vînda anul acesta, în toamna, pentru a cumpara un apartament în Piteşti pentru baiat, între timp a intervenit criza, şi preţurile au scazut foarte mult în Bucureşti. Ionuţ Mihalea are 19 ani şi jumatate şi este student în Piteşti, în anul I al Facultaţii de Electronica, Secţia Calculatoare. „A facut 6 ani de muzica, se descurca perfect la pian, dar nu a continuat. Are înclinaţie, dar nu are chemare. Se ocupa de design-ul pe calculator, grafica şi animaţie şi are multa creativitate“, spune mama lui, care e mîndra ca a reuşit sa îl creasca şi singura. „E foarte greu cînd nu ai pe nimeni cu care sa te consulţi. Pentru mine tatal lui e foarte prezent, nu exista zi sa nu pomenesc de el, în toate ocaziile, sa spun ca el ar fi zis sau ar fi facut cutare lucru. Dar, cu siguranţa, daca ar fi trait, Ionuţ s-ar fi format altfel. Dar a fost o placere sa cresc din nou o data cu el şi mi se pare ca a crescut foarte frumos“, ne-a mai spus Adina Mihalea." 21.06.2009 Dintotdeauna am simţit că vara este anotimpul permisiunilor, vara am voie să nu îmi fac temele, vara am voie să alerg desculţă, vara am voie să adorm târziu şi numai vara mă pot îmbraca dezbrăcându-mă. Ce fericire, îi vară! 24.05.2009 Viva la Revolucion! Bravo, Mircea Badea! Bravo, Carmen! Bravo, participanţilor! Am fost azi în parc, nu am terminat cursa dar am încercat. Băiatul meu a alergat, colegii lui la fel. Adolescenţii de 14-17 ani au lăsat calculatorul şi au ieşit să alerge. Aseară, mess-urile adolescenţilor se înroşiseră de mesaje care chemau în parc, la alergare. Oameni bătrâni, tineri, slabi şi graşi, au fost astăzi alături, în Parcul Tineretului, într-un eveniment fără precedent. Foarte multă lume a venit la chemarea lui Mircea Badea. Unii erau echipaţi pentru alergare, alţii erau îmbrăcaţi în pantaloni scurţi obişnuiţi, toţi alergau pentru ideea de mişcare. O tânără alerga împingâng căruţul în care avea un copil de câteva luni. Mircea Badea este alergic la ceea ce era azi în tot parcul: polen şi iarbă cosită. Chapeau bas, Monsieur Badea! 23.05.2009 / ora 00:00 / 24.05.2009 Alles Alles Gute zum Geburtstag, Dana! du bist 40 jahre, das sind 14.610 tage das sind 350.644 stunden das sind 21.038.644 minuten das sind 1.262.318.645 sekunden. was für ein alter :) du konntest es nicht erwarten die drei loszuwerden das du sogar in ein land geflo(h)gen bist wo du die vier, ganze vier stunden früher annehmen konntest :) gruss also auf die malediven alles liebe und gute zu deinem heutigen burzeltag. PS: die zählerei der tage ist nicht vorbei, es sind noch 3650 tage bis... ;) 23.05.2009 Copilul meu se învârte ca un leu în cuşcă, "Ce noroc a avut că nu l-am auzit..." "Ce vrei să spui cu asta?", îl întreb şi mă ţin după el, ba în casă, ba afară unde până azi era parcată bicicleta lui. "Îţi dai seama că-l făceam bucăţi dacă îl vedeam" îmi răspunde cu ură şi cu ochii mijiţi, copilul meu care are 17 ani şi căruia i-au furat azi bicicleta. Are doar 17 ani. Ieri, înainte de a adormi, exersase la chitară. Şi azi, eu trebuie să-l învăţ că nu e suficient să-ţi vezi liniştit de viaţa ta şi că ura nu îi va aduce bicicleta înapoi. Şi că legea nu este de partea lui. Am făcut plângere la Poliţie, după ce mai bine de 3 ore am încercat fără succes să sunăm la Secţie, apoi la 112, apoi la Poliţia Comunitară. Doamne fereşte să ai nevoie de Poliţie într-o situaţie urgentă. Poţi să-ţi iei adio, eşti pierdut. Într-un târziu, cu ajutorul Primăriei de sector, am reuşit să luăm legătura cu un poliţist. În câteva minute era la noi la uşă împreună cu colegul care ia amprentele. "De ce n-aţi sunat, doamnă, imediat?" mă întreabă poliţistul cu figură de om cumsecade. Figura lui mă obligă să nu-i răspund dar în gând îi trimit cea mai tare înjurătură pe care o ştiu. Fii-meu se învârte pe lângă noi, enervat de faptul că nu are 18 ani şi nu poate conduce operaţiunea. Mă uit la el şi mă gândesc că îmi doresc ca la anul să plece din ţară, oare sunt conştientă de ceea ce îmi/îi doresc? Poliţistul ne spune că avem şanse zero să recuperăm bicicleta. Frustrarea şi furia din sufletul meu sunt uriaşe. Şi dacă eu simt asta, îmi dau seama ce fierbe în sufletul copilului meu. "Îl făceam bucăţi dacă îl vedeam" îmi răspunde cu ură copilul meu care poartă 47 la pantof, adică poate lovi ficatul şi pancreasul dintr-o singură mişcare, a făcut 5 ani baschet de performanţă şi are 2m, adică nu îl poţi apuca de gât prea uşor, face înnot de 5 ani, adică îşi poate ţine respiraţia destul de mult, şi cântă la chitară de vreo 9 ani, adică are degetele ca scoarţa de copac, dacă te-a prins nu ai cum să-i scapi. Şi eu trebuie să-l învăţ azi că, atunci când te întâlneşti cu hoţul, este bine să te faci că nu îl vezi. Pentru că legea nu este de partea celui păgubit. Cine îl învaţă pe copilul meu cum să nu urască? Are numai 17 ani. 22.05.2009 Am primit trei trandafiri, astăzi, de la un coleg. Povestisem împreună despre grădina în care el creşte trandafiri dar nu m-am aşteptat că îmi va face surpriza de a-mi aduce trandafiri chiar din grădina lui. Trei trandafiri superbi. Nu am mai văzut trandafiri atât de frumoşi. Au culoarea sângelui şi miros a Dumnezeu. Aşa cred, că dacă Dumnezeu ar avea miros, ca trandafirii ăştia ar mirosi. Dumnezeieşte. În drum spre casă, am văzut întâmplător alţi trandafiri. În centrul Bucureştiului: Şi fusta cea nouă: Aş vrea să fie vară în fiecare zi :) 20.05.2009 Frumuseţea victoriei nu se poate descrie în cuvinte. Impecabilă coregrafia: Doamne, bine e să nu te doară nimic! Am fost la al doilea control după operaţie, lucrurile merg spre bine, peste câteva săptămâni fac prima audiogramă de după operaţie. Abia aştept, sunt foarte curioasă ce rezultat va ieşi. Niciodată nu am crezut că voi mai trăi zile în care mă voi ruga de ceilalţi să dea sonorul mai încet. Am trecut de la "ce-ai spus? te rog să repeţi" la "te rog, dă sonorul mai încet". Incredibil. Viaţa mea s-a colorat de sunete, aud hainele, aud vântul, aud frunzele, aud şoaptele. Şi apa sună altfel decât suna înainte de operaţie. Nu-mi mai este frică să mă întâlnesc cu oamenii. Trăiesc un miracol. Despre Eurovision s-au spus deja destule, şi bune şi rele. Venit curând de la Oslo, soţul meu îmi povestea frenezia şi implicarea norvegienilor în pregătirea pentru participarea la acest mare concurs. "Dar nu e un concurs aşa important, ai noştri de fiecare dată îl critică" i-am răspuns soţului meu şi concluzia a fost că norvegienii sunt puţin naivi dacă îşi consumă resursele cu aşa ceva. În seara concursului era mama la noi şi am urmărit împreună spectacolul. Mamei i-a plăcut mult de Nelly, reprezentanta Moldovei. Mie mi-au plăcut aproape toate piesele, chiar şi piesa României. Mi s-a părut un spectacol impresionant. Este pentru prima dată când îmi place Eurovision. Surpriza cea mare a fost că Norvegia a câştigat. Deci ăsta este secretul, ca să câştigi trebuie să te pregăteşti şi să iei concursul în serios. L-am urmărit pe Dan Manoliu în emisiunea lui Naşul, unde, spunea el, dacă România ar fi primit încă 10 puncte, ne-am fi clasat pe locul 12. Aşa i se pare lui, că 10 puncte sunt un fleac. Păi dacă sunt un fleac, de ce nu le-am luat? Şi oricum, chiar şi cu astea 10 puncte visate de Dan Manoliu, România ar fi ieşit pe locul 15, nu 12. Dovadă că pentru Dan Manoliu concursul ăsta nu este prea important şi pentru el locul 12 sau 15 e tot aia. Aroganţa este apanajul proştilor. Sau cum zice un vechi proverb: prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul. Cred că e timpul ca Dan Manoliu să plece la treburi mai puţin complicate. Vine campania electorală, vor fi concerte în parcuri şi la sate. Succes, Dan Manoliu! Piesa mea preferată este piesa Franţei. Pentru că după ce o ascult, o fredonez toată ziua: Şi pentru că îmi aduce aminte de piesa asta: 14.05.2009 Îmi pare rău că te-ai supărat. Îmi pare rău că nu înţelegi. Nu sunt de partea celorlalte pentru că ele sunt mai multe ci pentru că simt la fel ca ele. Acum simt la fel ca ele. Aşa cum altădată am simţit la fel ca tine. Şi cum, altădată, am simţit numai la fel ca mine. Asta nu înseamnă că nu îţi înţeleg punctul de vedere. Îl înţeleg şi îl accept. Dar acum nu îl simt. Şi nu vreau să stricăm gaşca. Pentru mine gaşca noastră este ca oxigenul, îmi ascunde ridurile şi mă întinereşte. Am nevoie de voi. Îmi pare rău că te-ai supărat. Uite cum a ieşit fusta a cărei material nu ţi-a plăcut, am făcut-o într-o după-amiază: Trebuie să ne întâlnim ca să o vezi mai bine, e foarte frumoasă :) 09.05.2009 Geniul unui medic de succes nu poate fi înfrânt decât de propria imbecilitate. Peste patru zile împlinesc 1 lună de când m-am operat. Aud bine, chiar foarte bine. Dar cel mai important lucru este că nu mai am ameţeli, vertijuri şi dureri de cap. Mie, surzenia nu mi se părea un handicap prea greu de suportat dar problemele adiacente acesteia erau insuportabile. Acum sunt bine şi nu-mi vine să cred că pe 9 aprilie, adică în urmă cu numai 1 lună, eram o persoană surdă şi cu grave probleme de echilibru. Am intrat pe un forum de specialitate ca să împart şi altora din experienţa mea. Sunt dezgustată de ce am găsit pe acel forum, un forum cu specific medical unde mă aşteptam să găsesc mesaje blânde, de susţinere şi de încurajare. Dar nu, forumul medical este, ca orice forum, locul disputelor de orgolii şi frustrări. Şi pentru că nu am vrut să contribui la creşterea numărului de mesaje, am închis forumul şi m-am retras aici, la mine acasă. Şi aici o să le dedic acelor medici următorul mesaj: M-am operat la domnul profesor Ciuchi, considerat cel mai bun ORL-ist din Europa de Est. Operaţia mea a reuşit. Da, am plătit 1000 euro operaţia. Dar nu am mers de prima dată la profesorul Ciuchi. Prima dată am căutat pe net care este cea mai bună Clinică ORL şi aşa am găsit Clinica Urechii. Am plătit aproape 500 euro pe analize şi investigaţii recomandate de medicii de la Clinica Urechii şi care nu mi-au folosit la nimic. Boala mea putea fi depistată cu un simplu test al diapazonului. De ce a trebuit să arunc atâţia bani pe teste pe care le-am făcut conştiincioasă dar pe care cei de la Clinica Urechii nu ştiu să le interepreteze? Au aparatură modernă dar nu au personal. Chiar şi aşa, mie mi-a plăcut doctorul David de la Clinica Urechii şi aş fi mers pe mâna dumnealui dacă... dacă nu m-aş fi dus la Spitalul Militar, unde asistentele cu care doctorul David operează m-au sfătuit să-l caut pe profesorul Ciuchi. Pentru mine, un om surd şi disperat, această experienţă mi-a lăsat un gust amar. M-am simţit, sper că folosesc cuvintele potrivite, o păpuşă. Pentru mine, un om surd şi disperat, nu contează lupta de orgolii şi răspunsurile medicilor au înţelesuri exagerate. Din acest motiv, regăsindu-l pe doctorul David pe acel forum medical, unde profesorul Ciuchi este pus la zid, deşi profesorul Ciuchi a fost mentorul doctorului David, am simţit o mare dezamăgire şi îi dedic mesajul de început: Geniul unui medic de succes nu poate fi înfrânt decât de propria imbecilitate. 06.05.2009 8 km. Atâta drum merg zilnic, pe jos. 4km dus, 4 km întors. Jumătate de oră dus, două ore întors, pentru că la întoarcere intru prin magazine, mă uit la marfă, mă uit la oameni, mă uit la lumini, adulmec mirosuri. Aceeaşi oameni arată într-un fel dimineaţa şi în alt fel seara. "...Cand cuvintele noastre ranesc, intr-o comunicare oarecare, poate ca este bine sa recurgem la povesti. Iata o pilda imbracata intr-un limbaj simplu, a carei tilc poate ca se adreseaza fiecaruia dintre noi...sau poate doar unora." Când gesturile noastre rănesc, într-o conjunctură oarecare, poate că este bine să recurgem la zâmbet. Iată o pildă îmbrăcată într-un limbaj simplu, a cărei tâlc poate că se adresează fiecăruia dintre noi... sau poate doar unora. Un zâmbet are valoare mai mare decât cuvântul vrăjit "iartă-mă". Poţi să spui iartă-mă fără să zâmbeşti şi să nu capeţi iertarea dar poţi zâmbi fără să spui "iartă-mă" şi să vindeci rana. În seara asta am zâmbit unui bărbat necunoscut. Supermarketul în care ne-am întâlnit era la 7 seara plin, cele câteva case de marcat fiind aproape blocate de numeroşii clienţi. Am ajuns la casă deodată cu necunoscutul meu, el cu câteva sutimi de secundă înaintea mea. Casa noastră părea un pic mai liberă decât celelalte. I-am văzut privirea nemulţumită când am intrat în faţa lui, fără intenţia de a-l ignora ci pentru a mă proteja de oamenii care se înghionteau în spatele meu ca să-şi facă loc. I-am zâmbit şi mi-a răspuns. Şi-a mişcat capul în semn de aprobare. Nu, nu m-a lăsat în faţa lui şi nu voiam asta. Şi bărbaţii au nevoie de respect. Cine-i respectă pe bărbaţi? 20.04.2009 De petrecere 20.04.2009 Hristos a-nviat! Primăvara să vă fie frumoasă şi însorită, să visaţi, să vă bucuraţi, să speraţi. Cadoul meu, de Paşte, este această fustă înflorată pe care mi-am făcut-o în trei ore: Urmează ca şi celelalte materiale să se transforme în fuste, rochii, toate vesele, de vară. 13.04.2009 Da, m-am operat. Mulţumesc pentru felicitările din partea voastră, că am fost curajoasă şi m-am operat. Adevărul e că mi-a fost foarte frică şi înainte de a intra în sala de operaţii m-am răzgândit. Nu dormisem două nopţi, în prima murise Oti şi pe la 3 dimineaţa o îngropam sub geamul dormitorului nostru, atenţi să nu trezim vreun vecin a cărui vigilenţă să ne aducă Poliţia pe cap. Ziua următoare am plâns încontinuu, mă sunau rudele şi prietenii ca să îmi ureze succes la operaţie şi când mă întrebau de ce plâng, hohoteam isteric: "Mi-a murit pisicaaaaaaaaaa...". Colegii îşi făceau semne pe la spatele meu dar nu-mi păsa, lacrimile-mi curgeau împotriva voinţei mele. Seara, când am ajuns acasă, am început să plâng şi mai rău şi aşa am ţinut-o până dimineaţă la 6, când a sunat ceasul. Peste tot o vedeam pe Oti a mea, îmi lipsea trupuşorul ei cald care se lipea de mine în somn, îmi lipsea sentimentul extraordinar de iubire, cu care mâţa mea mă răsfăţase 4 ani. O mâţă mică cu un suflet uriaş. Pe care nu am putut să o salvez... În drum spre Clinică, sub cerul întunecat şi ploios, gândurile mele se încâlceau între scopul operaţiei şi teamă. Aveam ochii umflaţi şi sufletul greu. Aş fi vrut doar să stau singură, acasă, în pat. Nu-mi păsa că sunt surdă şi nu voiam să mă operez. Sms-urile veneau unul după altul "succes", "îţi ţin pumnii", "o să fie bine". Chiar nimeni nu bănuia ce simt? Nimeni nu-mi spunea "las-o baltă", "întoarce-te". Diferenţa între cele două variante mă făcea să mă simt foarte singură. "Mă pot răzgândi oricând", aşa gândeam când am intrat în Clinică. La Recepţie, râzând cu gura până la urechi şi făcând glume (prea) deocheate, se pregătea de operaţie un alt pacient, un bărbat cu pantofi de lac. Mă uitam la el şi mă gândeam că, uite domnule, mentalitate de învingător, vine ăsta la operaţie ca la bal. Ba îşi mai şi caută parteneră pentru noaptea care urmează, motivând că-i este frică să doarmă singur... hahaha, râdea el, hihihi, răspundeau asistentele. Am intrat în cabinetul renumitului profesor care urma să mă opereze şi fără introducere omul m-a întrebat ce am păţit. "Mi-a murit pisica" şi dă-i alt calup de bocete, că nu semăna a plâns sunetele pe care le scoteam suspinând. Profesorul m-a privit calm şi m-a întrebat "Luaţi cumva pastile de nervi? Îmi pare rău că a murit pisica." "Nu, nu iau niciun fel de pastile, nici măcar pentru slăbit deşi ar trebui". Nu cred că m-a crezut. Şi nici nu-mi păsa, ştiam că în câteva minute voi pleca acasă şi renumitul profesor avea să mă ţină minte ca pe o nebună. Şi ce dacă? "Să ştiţi că eu nu vă operez dacă nu vreţi", îl aud pe profesor şi mă trezesc ca şi cum aş fi băut o cafea tare. Deci a venit momentul mult aşteptat, sunt surdă de 10 ani şi azi aş putea să-mi recuperez auzul. Şi nu e obligatoriu să mă operez. Doar dacă vreau. "Dvs ce aţi face în locul meu?" îl întreb pe profesor şi ochii mei se agaţă de ochii lui calmi. După câteva minute eram în salon, în pijama, şi asistenta îmi făcea prima injecţie. Operaţia a durat 1 oră. Ştiam că, la un moment dat, o să-mi facă proba de auz şi voi auzi foarte bine. Ei bine, pe mine proba aceasta nu m-a impresionat. În timpul operaţiei nu m-a durut nimic, nici măcar celebra anestezie, în schimb am auzit tot felul de zgomote ciudate, tăierea ţesutului, ruperea osului, boc-boc, cioc-cioc, hărşt-hărşt, brrrr-brrrr, fss-fss, bzzz-bzzz... şi apoi "Va trebui să luăm puţină grăsime din ureche" şi senzaţia că sunt tăiată şi apoi cusută. "Vă rog să nu vă mişcaţi, vom face proba de auz". Am auzit toate şoaptele, chiar şi pe cele spuse foarte încet. Dar nu m-a impresionat, din cauză că sunetele operaţiei mi s-au părut mult mai tari şi mai dure. Şi gata, înapoi în salon, nemişcată, cu urechea-n tavan. O perfuzie în braţul stâng şi revenirea la viaţă. Aud. Vocea soţului meu, prima voce pe care am auzit-o după operaţie, mi s-a părut gravă şi cu un timbru plăcut. "Ce voce faină ai", i-am spus şi el mi-a zâmbit. Îl chinuisem 10 ani cu "Ce-ai zis?", "Ce-ai zis?", "Te rog să repeţi", "Dă televizorul mai tare". Apoi a venit mama şi soacră-mea şi asistentele veneau la fiecare jumătate de oră. Nu mi-a fost greu să stau nemişcată, Iulia a avut dreptate când mi-a spus că nu voi simţi nevoia să mă mişc, din reflex, ca să-mi protejez urechea. Nu ştiu când s-a făcut noapte, foarte repede în orice caz. Am adormit târziu, după ce am citit aproape integral revista Tango. Interviul Anei Blandiana m-a uns pe suflet. Interviu Ana Blandiana Dar revista nu mi-a plăcut, prea multă Alice Năstase, prea multă Simona Catrina. Pe Alice am cunoscut-o când a murit Laura Stoica şi m-a şocat cu afirmaţia "mama mea e mai norocoasă decât mama ei". Nu, nu vreau să fiu prietenă cu Alice Năstase. Nu neaparat din cauza afirmaţiei despre mame. Mai degrabă din cauza prea multor rateuri sentimentale. În timpul nopţii m-a trezit de mai multe ori colegul meu de suferinţă, domnul cu pantofi de lac. Strănuta. Nu ştiu exact ce operaţie a făcut dar când strănuta îi zburau pansamentele din nas şi îl auzeam vociferând. Nu-i mai trebuia nicio femeie, nimic. Aşa s-a chinuit toată noaptea. În timp ce eu am dormit ascultând prin somn zgomote de care uitasem că există. Dimineaţă eu am plecat acasă, el a rămas în Clinică. Nu, nu aud perfect. Creierul meu încă învaţă. La început am auzit cu ecou, apoi cu microfonie, apoi nu am mai auzit deloc. După 7 zile am schimbat pansamentul şi abia atunci mi-am dat seama cât de surdă eram înainte de operaţie. Acum aud. Nu ştiu dacă aud ca un om normal, nu ştiu dacă sunetele mele sunt aceleaşi cu sunetele tale. Dar aud. Şi nu mă mai doare capul. Şi cei din jurul meu s-au relaxat. În prima noapte, probabil din cauza antibioticelor, acufenele au fost puternice. Apoi au început să scadă. Am avut şi zile când au dispărut. Acum fluctuează. Mai mult, mai puţin, deloc. Dar aud. Există viaţa si dacă ţi-e frică. Există viaţa si dacă spui "Nu". 26.03.2009 În noaptea asta, după 3 zile de perfuzii şi după un diagnostic controversat, mîţa mea frumoasă şi cuminte şi iubitoare, a murit. O chema Oti şi o iubeam foarte mult. În felul ei, discret şi înduioşător, şi-a luat în seara asta rămas bun de la noi. Ne-a spus, în felul ei, că pleacă. Pisicile nu au 9 vieţi. 25.03.2009 Cu biserica mă întâlneam în vacanţe. Era cald şi era cea mai frumoasă perioadă, vacanţa de vară. Ne întâlneam o dată pe an toţi verii, părinţii jucau remy în curtea umbroasă iar noi, copiii, alergam pe uliţele prăfuite, până noaptea târziu, când săream gardul cimitirului ca să ne ascundem printre cruci. Sub cerul înstelat ne înghionteam şi spuneam bancuri cu draci, liniştiţi de gândul că preotul satului ne este unchi şi nimic rău nu ni se poate întâmpla. Altă vacanţă, prima fără părinţi, în clasa a şaptea, m-a trimis în Bucovina, unde mergeam ore întregi la pas pe malul apei Moldovei şi făceam popas numai când ajungeam la Mănăstiri, unde cădeam într-o dulce visare. Nu îmi aduc aminte să fi păstrat, copil fiind, obiceiuri ortodoxe. Nu îmi aduc aminte să fi avut o legătură strânsă cu biserica. În afară de rugăciunea de seară şi de un "Doamne iartă-mă", spus grăbit la nevoie, nu ştiam ce înseamnă biserica. Printr-o întâmplare, am aflat de curând de Mănăstirea Radu Vodă. Aflată în centrul Bucureştiului, pe o colină, ascunsă de vacarmul marelui oraş, aici, într-o frumoasă raclă, se găsesc părţi din Sfintele Moaşte ale Sfântului Nectarie Taumaturgul. O simplă căutare pe net vă lămureşte cine este Sfântul Nectarie. I se mai spune Vindecătorul de cancer. Am vrut să ţin pentru mine acest loc unde am găsit alinare, unde am simţit că ceva, mai presus de logica mea rece, există. Sau poate mi-a fost teamă de ironia celorlaţi, ironie de care nu sunt străină. Nu am crezut, până de curând, că poţi simţi, atât de clar, divinitatea. Tu ştii că acum 5 zile pisica mea s-a îmbolnăvit foarte grav. O boală fără scăpare, apărută peste noapte. Pisica mea a devenit o umbră conectată la perfuzii. Ieri i-am dat apă sfinţită şi am miruit-o. Astăzi se simte un pic mai bine. Eu beau apa sfinţită de la Mănăstirea Radu Vodă şi port mirul lângă inimă. Ieri seară m-am gândit mult la tine. Eram aşa de supărată că nu am reuşit să ajung în oraş, să-ţi cumpăr un cadou frumos de ziua ta. Şi dintr-odată mi-am dat seama. Dimineaţă este slujbă mare la Mănăstirea Radu Vodă, o să merg să îţi iau mir de la candela care arde la Moaştele Sfântului Nectarie. Şi voi da un acatist pentru sănătatea ta. Asta vreau să-ţi dăruiesc azi, de ziua ta: sănătate. La mulţi ani, draga mea prietenă! Happy Birhtday to youuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Happy Birthday to youuuuuuuuuuuuuu... Happy Birthday! Happy Birthday! Happy Birhtday to youuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Hip Hip Hippppppppppppp Hourraaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! 09.03.2009 Jurnalul Naţional de astăzi are cd cu Anca Parghel. Tocmai îl ascult. Dumnezeu să te odihnească în pace, Anca Parghel. Tot astăzi s-au împlinit 3 ani de când au murit Laura Stoica şi logodnicul ei Cristian Mărgescu. Şi pentru că nimic nu s-a schimbat de atunci, pentru că mi-e dor de ei, redau mesajele pe care le-am scris acum 3 ani, în seara în care am aflat că au murit. Să vă fie ţărâna uşoară, Laura şi Cristi. "Am simtit cum ajunge informatia de la ochi la creier, de la ochiul care citea stirea la tv pana la creierul care dormita in aceasta seara care se anunta a fi una tihnita. Am tipat. "Mihai, a murit Laura, Mihai, a murit, a murit Laura!". Pasii lui Mihai alergand spre camera de unde tipam, bratele lui si lacrimi... Doamne, fa sa nu fie adevarat! Plang. Plang. Plang. Iarta-ma, Laura, minunato, sunt o tampita, ti-am trimis atatea mesaje pe un numar vechi unde, in seara asta, o alta persoana mi-a raspus plangand: "Acesta nu mai este numarul lui Cristi Margescu de 6 luni!" Sunt o tampita! M-am bucurat de copilasul tau si nu am apucat sa-ti spun asta, cat de mandra eram de tine, erai frumoasa, talentata, buna si vesela, erai un inger. Mereu am crezut ca va veni caldura si vom iesi "la avioane" si acolo vom rade iar, am crezut ca iti voi spune acolo cat de fericita sunt pentru tine, iti voi mangaia burtica si iti voi zambi, era un privilegiu sa fiu in preajma ta si ii multumesc Domnului ca mi-a dat ocazia sa te cunosc si sa ma bucur de tine. M-am gandit apoi la Cristi, Doamne, ce-o fi cu Cristi? Cum aflam ce e cu Cristi?, precis erau impreuna. Si a cazut ghilotina, retezand orice speranta: ati murit amandoi, impreuna, voi doi si un bebe speranta! In casa noastra, in miezul acestei nopti, canti tu, Laura. Si noi plangem langa vocea ta. 12.03.2006, înmormântarea Am plecat la cimitir pe o ploaie marunta si rece care ne biciuia fetzele. Am oprit la metrou sa luam flori, am luat 10 garoafe albe. Asta inseamna cate 5 fire la fiecare, nu-i bine... inapoi sa mai luam 2 garoafe... ce furtuna! Nu gasim loc de parcare, intrarea in cimitir este blocata de sute de masini, unde parcam? Cativa politisti nervosi ne expediaza cu semne din mana, plecam contrariati. Dam o tura, revenim la cimitir si prindem un loc de parcare. Cobor din masina direct intr-o balta imensa care acopera jumatate de bulevard, nu am cum sa ocolesc, nu-mi pasa, nu avem umbrela, in cateva minute suntem uzi fleasca. Este ora 13 fix, a inceput slujba de inmormantare. Doamne, este cumplit de frig! Abia auzim slujba, sunt mii de oameni care se inghesuie, copacii vuiesc si se leagana sub ploaia rece. Cerul se inegreste. Mihai ma intreaba ingrijorat daca mai stam, imi dau seama ca plang si tremur tare. Da, vreau sa mai stam, vreau sa regasesc ceva din Laura si Cristi, unde altundeva decat aici? O femeie imbracata in negru, plangand, ma intreaba daca suntem de la ea sau de la el... cum adica? Multa lume venita la spectacol, ochi iscoditori si straini care iti scormonesc durerea. Nu mai suport, plecam spre groapa, speram ca acolo sa fie mai putina lume. Gresit. Fiecare loc are corbii lui, flamanzi de durere, oamenii asteapta ciorchine sa apara sicriele si, intre timp, ii scaneaza pe ceilalti. Noi vrem sa fim singuri. Continuam sa ne plimbam prin cimitir, ne oprim la mormantul lui Amza Pellea, se face din ce in ce mai frig. Ne intoarcem la capela exact cand se deschid usile si incep sa iasa coroanele. Noi nu am dus coroana, nu ne-a sunat nici un prieten sa ne spuna ca se face coroana din partea prietenilor, oare trebuia sa facem singuri? Nu stim. Toata durerea sufletelor noastre devine socanta cand ies sicriele si din difuzoare incepe sa cante Laura iar lumea aplauda. Poate asa ar fi vrut Laura dar pentru noi doi este prea mult. Plecam. Langa Sinesti, unde Laura si Cristi au trecut brusc in lumea cealalta, nu este nimeni. Bate un vant ingrozitor, abia reusesc sa deschid portiera. Mihai aduna garoafele de pe bancheta din spate si incepem sa cautam urme ale grozaviei. Gasim locul unde oamenii au adunat cate ceva din accident, sunt flori si lumanari care nu ard din cauza vantului puternic. Lasam garoafele langa celelalte flori, avem doar 11 fire, cautam 1 garoafa in masina, nu o gasim, pastram 1 garoafa si lasam pe mormant doar 10 fire. Ne strangem in brate pe marginea drumului, cautand din ochi motivul pentru care s-a intamplat accidentul. Drum lat, vizibilitate maxima, fara copaci pe margine, cum s-a intamplat? Mihai isi imagineaza diverse reactii de sofer care sa fi dus la acest deznodamant tragic. Fiecare scenariu contine si o bucata SF, suntem din ce in ce mai revoltati, poate era mai bine sa nu venim sa vedem ca locul accidentului este o campie dreapta si frumoasa. Masinile trec pe sosea, unele incetinesc in dreptul nostru si ne privesc lung, suntem doi nebuni care plang pe aratura. Noi am avut o relatie speciala cu Laura si Cristi, o relatie inversa decat ar fi fost normal, in sensul ca ei ne-au dat enorm iar noi am fost prea ocupati sa le dam ceva. Nici macar un numar de telefon nu am fost in stare sa tin minte. Daca cineva a vrut sa ne pedepseasca, a reusit! Daca Laura m-a iertat pentru indiferenta mea, o sa-mi dea un semn, asa-i? Asa gandeam cand Mihai s-a aplecat si a cules o bucata turcoaz din masina lor, masina langa care am ras de atatea ori impreuna. Uite, a spus Mihai, tii minte cand am baut toti pentru masina asta? Ne-am intors la cimitir, liniste, intuneric, pustiu. Portarul ne povesteste cata lume fusese azi acolo, stiam, suntem obligati sa-l ascultam pentru ca trebuie sa ne descuie poarta. Pentru 20.000 lei cat ii lasam in mana, ne aprinde felinarele de pe aleea principala. Nu era nevoie, sunt multe morminte unde ard candele. Si e atata liniste. Nici nu mai ploua. Ajungem la mormant, gasim un morman urias de flori si coroane. Ce faci, nu pui garoafa aici? ma intreaba Mihai. Nu, ii raspund in soapta. Si ce faci cu ea? continua Mihai. O iau acasa, o iau acasa si ma uit la ea!" 04.03.2009 Ştii un avocat bun? O întrebare pe care am auzit-o de multe ori şi pe care am pus-o şi eu atunci cînd am avut nevoie. Până am găsit persoana potrivită, am testat câţiva prieteni ai prietenilor mei, trimişi pe post de avocat bun care rezolvă tot. Nu mi-au căştigat procesele şi rolul de prieten al prietenului nu m-a încălzit cu nimic. Un avocat bun este cel care-mi căştigă procesele, indiferent ce rol joacă în viaţa privată. Aşa cum, un doctor bun e cel care mă vindecă. Sau cel care-mi dă veşti bune. Doctoriţa ginecolog la care merg de căţiva ani, doctoriţa mea, cum îmi place să-i spun, m-a vindecat şi mi-a dat veşti bune de multe ori. Am incredere în ea şi execut ca un roboţel tot ce îmi spune. Când m-a trimis să fac mamografia la Sanador, nu am comentat. Sediul Sanador era curat şi liniştit, imediat ce am ajuns m-a preluat un asistent care m-a condus politicos la cabinet, în 20 de minute făcusem mamografia şi primisem rezultatul: ok! După experienţa asta, m-am întors încrezătoare la Sanador, pentru investigaţii reumatologice. Mi-am făcut programare, fără să-mi fie foarte clar care este diferenţa dintre un medic primar şi un medic specialist şi ce relevanţă are pentru pacienţi afişarea acestui titlu. Mă interesa mai mult cîte cazuri au vindecat dar asta nu scrie nicăieri. Consultaţia, deloc ieftină, 120ron. După 10 minute ieşeam din cabinet cu un diagnostic şi o reţetă. Trebuia să revin cu o radiografie la coloana cervicală şi o tomografie tot la cervicală. Nu am reuşit să prind programare decât după 10 zile. În cele 10 zile de aşteptare, contra sumei de 120 ron pe care am achitat-o la consultaţie, nu mi se oferea nimic. Am luat reţeta şi mă aşteptam să-mi fie măcar un pic mai bine, să nu mai am ameţeli şi să nu mă mai doară. După trei zile am renunţat singură la tratament, îmi era din ce în ce mai rău şi apăruseră şi dureri de ficat. Am revenit la Sanador în ziua programată pentru radiografie, am sunat de pe drum ca să-i anunţ că întârzii, traficul era imposibil şi mergeam foarte greu. Mi-au spus că nu e nevoie să mă grăbesc deoarece aveam programare la 5, nu la 3, cum ştiam eu. Eram imposibil să fi încurcat orele pentru că aveam în aceeaşi zi programare la radiografie, la tomografie şi apoi la doctor, toate programările fiind la 30 de minute între ele, începând cu ora 3, astfel încât ultima programare să fie la doctor cu rezultatele. Aveam şi biletul cu orele, scris chiar de ei. Am zis că nu vreau să mă enervez şi deşi la început a trebuit să aştept 10 zile, acum au putut să reprogrameze toate programările mele prin telefon, astfel încât să pot merge la medic cu rezultatele analizelor. La ora 5 aşteptam cuminte, în picioare, în faţa uşii de la radiografie. Într-un hol de 4mp erau două scaune şi aproape zece persoane bolnave care se mutau de pe un picior pe altul, problemele de coloană nefiind unele dintre cele care se suportă uşor. La interval de 2-3 minute, apărea doctorul care ne spunea că este foarte aglomerat şi programările s-au decalat. Totuşi, niciunul dintre cei care aşteptam ca vitele la tăiere, în faţa cabinetului, în holul sufocant, nu intram în cabinet. Dimpotrivă, în ora cât am aşteptat, alte cinci persoane ni s-au alăturat. Nu ne era clar cu ce anume este aglomerat doctorul de la radiologie. Stăteam de jumătate de oră în picioare, la coadă, când mi-a sunat telefonul. Era domnişoara de la recepţie, care m-a întrebat nervoasă unde sunt. Se făcuse ora să intru la tomografie şi eu lipseam. I-am spus că sunt la subsol, la radiografie, unde aştept de jumătate de oră. După alte căteva minute, în aglomeraţia holului de la subsol, aud că mă strigă cineva cu voce tare. Era o altă domnişoară de la recepţie care mă căuta să mă ducă la tomografie. Vorbea atât de arţăgos încât am întrebat-o dacă nu vrea să-mi dea şi o palmă. Mi-a răspuns pe ton iritat că am întârziat şi din cauza mea s-au încurcat programările. Ha-ha! Nu ştiu de unde a apărut lângă noi şi asistenta de la tomografie care s-a uitat pe trimitere şi cu voce blândă mi-a spus că pentru cervicală nu se face tomografie. Trebuia să cer de la doctor trimitere la RMN. Eu. Să cer eu de la doctor. Interesant. După mai bine de 1 oră de aşteptare, am reuşit să fac radiografia la coloana cervicală, totul a durat doar 5 minute. Am luat rezultatul şi m-am dus la cabinetul unde fusesem cu 10 zile în urmă. La Sanador nu poţi intra direct în cabinet, la fiecare etaj este recepţie şi pază, dacă vrei să intri în cabinet trebuie să plăteşti înainte. Sunt foarte grijulii să-şi primească banii. După ce am stat la altă coadă, ca să anunţ că am ajuns, recepţionera mi-a spus ca doctorul meu nu are cabinetul acolo şi m-a trimis la alt etaj. Aveam să aflu că doctorii de la Sanador nu au cabinetele lor, se mută, fiecare cabinet fiind mobilat la fel, impersonal şi rece, potrivit pentru orice consultaţie. M-am aşezat la altă coadă, la alt etaj, şi în timp ce aşteptam resemnată, aud cum o asistentă o anunţă pe recepţioneră că doctorul la care trebuia să merg vrea să plece acasă şi nu mai primeşte la consultaţii. Ha-ha! Cred că mama mea m-a educat foarte bine dacă am reuşit să le spun, frumos, că eu sunt de vreo 2 ore în Clinică şi nu am întârziat din cauza mea. Şi trebuie neaparat să intru la consultaţie. Ok, m-au primit, dar după ce am achitat încă o dată taxa. Pentru că, la Sanador, cum intri, cum plăteşti. Banii pe care i-am dat la prima consultaţie nu îţi asigură nimic altceva decât prima condultaţie. Care, în cazul meu, a însemnat o reţetă proastă şi o trimitere la analize. Am intrat în cabinet, doctorul era clar plictisit, s-a uitat pe radiografii şi mi-a spus: vedeţi, a scris şi medicul radiolog, nu aveţi nimic! Ce să zic, m-am bucurat că nu am nimic, chit că asta mă ducea şi pe mine capul să citesc. I-am spus că medicamentele pe care mi le-a prescris data trecută mi-au făcut rău, s-a uitat la mine ca şi cum ar fi vrut să mă întrebe dacă am mai fost acolo, dar nu m-a întrebat, ori şi-o fi adus aminte, ori nu i-a păsat. Mi-a spus că trebuie să "încercăm" alte medicamente, mi-a scris altă reţetă şi după 10 minute ieşeam din cabinet. Am aruncat reţeta la coş, l-am băgat în mă-sa şi am plecat. Se făcuse deja întuneric şi chiar la ieşirea din curtea Sanador m-am împiedicat şi am căzut. Dar ce mai contează? Am o coloană cervicală... fără modificări radiografice la nivelul găurilor de conjugare. Şi totuşi, de ce mă doare? 01.03.2009 Se aşterne-n toată ţara... primăvara. 29.01.2009 Probabil că oamenii cu acufene nu îşi pot imagina ceva mai urât şi mai trist în viaţă, ca acufenele. Fiind un acufenic cu vechime, am avut multe zile în care mă tânguiam, jelindu-mi liniştea dispărută. Am îngenuncheat de multe ori, implorând cerul, cerând orice altceva în schimb, dar să scap de acufene. Întâmplător, sau nu, ieri am avut o zi fără acufene. M-am trezit la 6, în timp ce casa încă dormea, doar mâţele se întindeau alintate, privindu-mă curioase. Tălpile mele goale lipăiau pe parchetul lucios, poate că atunci mi-am dat seama că aud un sunet pe care îl uitasem: lipa-lipa. Am pus cafeaua pe foc, mi-am făcut duş, am dat mâncare mâţelor, am deschis şi am închis tv-ul, m-am uitat în oglinda din hol şi am zâmbit: aud! Am ieşit din casă puţin după ora 8, afară era o ceaţă groasă si o zi mohorâtă. Aveam programare la ecografie mamară la ora 10, doctorul mă avertizase că la uşa cabinetului lui aşteaptă multă lume, "să veniţi cu moralul ridicat şi să aşteptaţi optimistă" - m-a instruit el, şi eu m-am conformat. Ştiam că e un control de rutină, că nu am nimic grav, este o ecografie pentru liniştea mea. Când am ajuns în faţa cabinetului, m-am speriat: mai mult de 20 de femei aşteptau resemnate într-un spaţiu de 9mp. M-am cuibărit într-un colţ cu tencuiala căzută, după două ore m-am aşezat pe canapeaua ruptă, încercând să-mi controlez senzaţia de silă pentru ambientul decăzut. În faţa mea, afişând o iritare nervoasă, stătea o femeie de 50 de ani, foarte elegantă şi cu o ţinută dreaptă, aproape sfidătoare. Mă uitam la ea, apoi la femeile venite din spital, îmbrăcate în pijama, care abia îşi mişcau picioarele. Eram toate într-o situaţie grea şi egală, aşteptând rezultatul unei analize pentru cancer. Când i-a venit rândul să intre, femeia elegantă a dat un sms, apoi şi-a ridicat bărbia scrutând coridorul lung şi întunecos. Din celălalt capăt, încet, se apropiau de ea doi bărbaţi: un tânăr în pijama şi un bărbat elegant. Amândoi priveau în jos, copleşiţi. S-au îmbrăţişat şi tânărul a intrat în cabinet. În urma lui, femeia mamă a început să plângă, iar bărbatul tată şi-a încleştat vizibil maxilarul. Pe hol s-a lăsat linişte, toţi fiind afectaţi de scena la care fusesem martori. Se mai auzea doar plânsul înăbuşit al femeii mamă. După încă 30 de minute am aflat că băiatul lor avea cancer testicular. Nici nu ştiam că există aşa ceva. Au plecat toţi trei spre salon, ţinându-se de mână. Când am intrat în cabinet, m-a surprins micimea acestuia: masa asistentei, patul pacientului şi un taburet pentru renumitul doctor a cărui titulatură profesională ar ocupa mult spaţiu dacă aş încerca să o scriu. Mi s-a făcut brusc teamă şi m-a durut. Nu e nimic grav dar trebuie să mai fac o analiză, una mai complexă şi mai dureroasă, ca să fim siguri. Sunt nişte leziuni care trebuiesc ţinute sub control, şi "cu voia lui Dumnezeu", să sperăm că va fi bine. M-am uitat la doctor, renumitul doctor îmi vorbea de Dumnezeu. Am ieşit din cabinet copleşită, de ceea ce văzusem şi de ceea ce auzisem. Doamne, cât suntem de mici şi cât suntem de îngâmfaţi. Cum le ştim pe toate, cât ne place să bravăm. Acel doctor, recunoscut ca fiind cel mai bun, se gândea la Dumnezeu. În timp ce mulţi alţii, dau verdicte de vătaf. Seara mi-au revenit acufenele. Nu ştiu dacă doar mi se pare dar parcă nu se mai aud atât de tare. Rugăciunile mele se îndreptă zilele astea spre analiza care îmi va spune dacă este sau nu cancer. 22.01.2009 Trandafiri. Pentru o fată din Baia Mare care are acufene episodice şi care nu ştia că suntele acelea urâte sunt acufene. Pentru o fată din Mexic, care a înţeles ce sunt acufenele şi m-a sunat îngrijorată. Pentru prietenie şi solidaritate. Mulţumesc! 15.01.2009 E-mailul este cu siguranţă cel mai comod mijloc de comunicare, acum. Am, n-am treabă, primesc sau trimit un e-mail. Începând cu cele oficiale şi terminând cu cele amicale, e-mailurile ocupă un loc important în viaţa mea. Dacă ar fi să fac un clasament, pe primul loc, fără dubii, între e-mailurile preferate, ar fi e-mailul pe care îl primesc zilnic, de la un client care are 80 de ani. "Sarut mana d-na Gabriela, vreau doar sa va doresc, ca azi sa va mearga toate din plin, sa fiti bine dispusa cu fruntea senina. A.C." Aşa, în acest fel, îmi scrie domnul A.C., zilnic. Nu îmi cere nimic, nu mă întreabă nimic, îmi urează doar câte ceva frumos, simplu, direct, galant. Când aţi primit un astfel de e-mail ultima dată? Când l-aţi trimis? 09.01.2009 Mă obişnuisem, cât de cât, cu părerile publice despre Crăciun, acele păreri care blamau, în plin sezon de luminiţe şi cadouri, atitudinea pro-crăciunească, adică veselia şi nerăbdarea şi optimismul "la comandă". M-am simţit vinovată că mie îmi plac prostiile astea de Crăciun, deşi mă consider o persoană realistă. A nins chiar în Ajun şi am simţit lipsa colindătorilor, la radio sau la tv nu am dat drumul ca să nu mă bucur la comandă. Am tânjit după cântecele triste numite colinde româneşti dar m-am ţinut tare, nu le-am ascultat. Urma să am cinci zile libere, cinci!, aşa cum nu am nici vara, când tânjesc după mare şi după valuri. Dar nu, nu vreau să mă bucur la comandă, ce mare scofală că am cinci zile libere? Prostii. Când am intrat în casa mamei, unde mirosea, ca de 40 de ani, a cozonac şi a brad de munte, mi-am dat seama că sunt un om slab, sunt o victimă a Crăciunului. Şi treptat, zi după zi, m-am distrat şi m-am bucurat, alături de familie şi alături de prietena mea din Galaţi, care mi-e dragă şi pe care o iubesc ca pe o soră. M-am dezmeticit în 5 ianuarie, recunoscând că sunt o păcătoasă. Iubesc Crăciunul! Iubesc gerul, zăpada, luminiţele, cântecele, dansul, ciocolata şi şampania. Aş fi vrut să vă scriu mai multe despre Sărbătorile mele frumoase, să vă convertesc la dragostea pentru Crăciun, la dragostea pentru dragoste. Fiecare bloc are simpaticul lui. Aşa cum în blocul nostru, simpaticul este Grigorescu de la 3. Vecinul nostru, la aproape 60 de ani, este mereu vesel, amabil, dispus să te ajute şi are mereu o vorbă bună. Acum două zile, a ieşit din lift, a căzut şi a murit. Eu am ieşit imediat în urma lui. Vă doresc tuturor să trăiţi veseli, să vă lăsaţi convertiţi la dragoste, la omenie, la blândeţe, la prietenie, la viaţă. La luminiţe şi la ciocolată. La mulţi ani! PS. Pozele sunt din viaţa asta, din România. 12.12.2008 Prin Crăciun înţeleg bucurie. Multă bucurie. Începând cu luminiţele din oraş şi terminând cu cântecele din Ajun, toate îmi plac. Îmi plac ochii copiilor şi mânuţele lor întinse spre Moş, îmi plac oamenii încărcaţi de cadouri, îmi place să ghicesc ce cadouri se ascund în pungile lor uriaşe şi pentru cine. În perioada Crăciunului fiecare om are o poveste. Sunt câteva zile pe an în care, oricine am fi şi oriunde am fi, trăim în acelaşi fel. Poveştile noastre se împletesc într-un fir numit viaţă. De câţiva ani încerc, aşa cum mă pricep, să aduc bucurie în sufletele unor copii. Unii dintre ei sunt copii cărora li se spune că sunt iubiţi dar ei continuă să trăiască altfel, de cele mai multe ori singuri. Tu ai putea trăi singur, când ţi se spune că eşti iubit? Ce înseamnă pentru aceşti copii, iubirea? Cum vor iubi, la rândul lor, peste câţiva ani? Sigur, nu e nevoie să vină Crăciunul ca să ne gândim la ei. Dar vine Crăciunul şi mă gândesc la ei de o mie de ori mai mult, ştiu că ei aşteaptă, ştiu că de Crăciun inimioara lor e mai sensibilă. Imaginează-ţi un copil singur care-l aşteaptă pe Moş Crăciun. 05.12.2008 Unora ne place jazzul... :( 03.12.2008 Pentru a nu adormi la volan în noaptea de vinerea trecută, după ce călătorisem 2000km, am aşteptat cu nerăbdare să intru în ţară şi să deschid radioul pe Radio România Actualităţi, unde în fiecare vineri noapte este emisiunea Psihologul Muzical, cu Andrei Partoş. Îl ascult pe Andrei de câţiva ani şi vocea lui, caldă şi gravă, îmi face drumurile nocturne mult mai plăcute. Vineri noaptea, aşteptarea mi-a fost răsplătită prin prezenţa invitatului Mircea Baniciu. Îl iubesc pe Baniciu de când aveam 14 ani, când îi cântam la chitară piesele minunate. Am copilărit, am crescut şi m-am îndrăgostit pe muzica lui Baniciu. Vineri noaptea am aflat că Baniciu pregăteşte pentru data de 3 decembrie un Concert la Sala Palatului. Concertul a fost aseară. Sala, plină ochi, a cântat la unison cu Baniciu, hit după hit. Trei generaţii de spectatori am cântat şi am aplaudat împreună, trei ore. Am plecat la Concert cu emoţie, ştiind că muzica tare îmi va accentua acufenele. Am ales un loc din ultimile rânduri şi mi-am luat toate măsurile ca să îmi protejez auzul. Spre sfârşitul Concertului simţeam că nu mai suport sunetele puternice dar când Baniciu a început să cânte Uvertura rock "Pe Argeş în jos"... am rămas încremenită de frumuseţea şi măreţia piesei. 13 minute am plutit pe acordurile rock. Şi nimic altceva nu a mai contat. Mulţumesc, Domnule Baniciu! 19.11.2008 Când am zile proaste, ca cea de ieri şi ca multe altele, mă cocoţ în pat, îmi pun un film bun şi tricotez. Sau citesc. Sau scot maşina de cusut şi cos. Aseară mi s-a făcut dor de maşina de cusut. Un dor provocat şi de marfa scumpă şi urâtă din magazine. Voi ce faceţi când vă este greu, când nu puteţi fugi de acufene, când vi se pare că cerul se prăvale peste voi? Iată ce am făcut eu aseară: 15.11.2008 S-au montat troleibuze pe strada mea. Avem şi parcări noi. Pe drumul meu, de acasă la muncă, are traseu autobuzul, troleibuzul şi subteran metroul. Şi totuşi e plin de maşini, de claxoane isterice şi de oameni stresaţi. Toţi se grăbesc, sunt nervoşi că stau, sunt nervoşi că merg, sunt nervoşi oricum. Poate că pedala de ambreiaj este prost reglată şi masajul din centrii nervoşi ai tălpii funcţionează pe dos. Autobuzul şi troleibuzul sunt folosite cu precădere de elevi şi pensionari, pentru că au reducere. În anii '90 călătoream pe scara autobuzului, atunci nu aveam pretenţiile de acum. Ne învăţăm repede cu binele şi nu mai vrem să avem răbdare. Îmi aduc aminte de Prigoană, care se înfoia la tv promiţând, în nu mai ştiu ce discuţie, că el scoate "porcăriile de troleibuze" şi bagă autobuze, că astea pot circula repede, peste tot. Mi-am şi imaginat atunci zecile, poate sutele de autobuze, fugărind bezmetice prin Bucureşti, fără nicio noimă. Ce bine că n-a ieşit Prigoană Primar! Un oraş modern, care mai e şi capitală, cred că ar trebui să aibă trasee si staţii de autobuz clar definite, ferite de balamucul schimbării. Vreau să ştiu că autobuzul meu merge pe acelaşi traseu dintotdeauna. Într-un oraş mare e de preferat să foloseşti transportul în comun şi să ai repere care te ajută să te orientezi. De ce e aşa greu să înţelegem asta? Conceptul se numeşte sistematizare. Astăzi am prins la tv discuţia despre casele din Bucureşti, a căror proprietari vor acţiona în judecată Primăria, în cazul în care aceasta va construi autostrada prin faţa lor. Autostrada trebuie construită departe, pe câmp, ca să nu-i deranjeze pe cei care confundă oraşul cu sanatoriul. 10.11.2008 Am fost la Stâna Regală, din Poiana Stânii, lângă Sinaia. Aflată la altitudinea de 1270m, zona mirifică mi-a dat emoţii. Încă înainte de a ajunge acolo am simţit că vertijurile se amplifică. Ştiu că altitudinea nu-mi face bine, dar nu mai am crizele de acum câţiva ani, când ajungeam la cota 1400 şi leşinam .Datorită acestui fapt am fost acum surprinsă că vertijurile au reapărut. Am crezut că starea bună în care eram mă va ajuta să nu am probleme. Eram cu familia, eram fericită, eram odihnită, am renunţat (cu mari eforturi) şi la cafea, nu voiam să stric excursia. Abia aşteptam să ajungem la stână. Şi totuşi, încă de pe drum am simţit că urechile încep să ardă şi acufenele se amplifică. Nu am spus nimic, am continuat să merg, am râs, m-am rugat doar să nu cad. Mai ales că mă durea rău un genunchi, urcuşul abrupt spunându-şi cuvântul. Poate de vină era şi frigul, cu cât urcam mai mult cu atât simţeam gerul cum mă pişcă de obraji, erau -1C. Cerul era sticlos, ca iarna, pădurea mirosea a lemn umed şi ars, covorul uriaş de frunze foşnea, totul era neînchipuit de liniştit şi frumos. Am făcut primul popas lângă Stână, ca să admirăm panorama Văii Prahovei. O privelişte încântătoare care m-a copleşit. Când am ajuns la Stână, nu mică mi-a fost mirarea să văd că masa se serveşte afară, în cort. Visam un loc cald şi nu-mi venea să cred că vom mânca în ger. Gazdele noastre au prevăzut asta şi ne-au adus pături groase şi blăni de urs, ca să ne învelim. O cană de vin roşu fiert, deşi nu am voie, mi-a alungat imediat disconfortul cauzat de ger. Am mâncat ciorbă de mistreţ, o bunătate. Sarmalele au fost şi ele foarte bune. Totuşi, mi-a părut rău că nu am comandat pastramă, aşa cum a comandat Mircea Badea, gloriosul prezentator tv. Vecin de masă cu noi, Mircea ne-a ţinut avanpremiera emisiunii pe care a prezentat-o duminică seara, vorbind tare şi la fel de pătimaş. Cu această ocazie am aflat, de la iubita lui, că Mircea sforăie :) A fost un week-end perfect, chiar dacă, uneori, aveam impresia că pământul fuge şi cerul devine negru. Dacă vreţi un week-end liniştit, găsiţi detalii aici. 06.11.2008 Azi-dimineaţă am băut cafeaua împreună cu Dan Mihăilescu, cunoscut şi sub numele de "Omul care aduce cartea". Stăteam faţă în faţă cu el, între noi doi fiind ecranul de televizor. Eu pe de o parte a ecranului, el pe cealaltă. Nu îl urmăresc zilnic dar astăzi m-am trezit mai târziu ca de obicei şi la ora 9 leneveam în pijama, cu cafeaua proaspăt aburind sub nas, uitându-mă la tv. Dl MIhăilescu a prezentat azi cartea M-am însurat cu o comunistă a scriitorului Constantin Mateescu. Nu vi se pare cunoscută coperta cărţii? Ori domnul Constantin Mateescu suferă în tăcere de acufene, ori i s-a părut o imagine potrivit de sugestivă, prin tragismul reprodus, pentru subiectele povestirilor din cartea nou apărută. Asta mă duce cu gândul la un blog pe care l-am găsit întâmplător în urmă cu 2-3 ani, blogul unei pictoriţe care îşi dorea să invite la expoziţia ei, cu tablouri în care pictase urechi, câţiva bolnavi de acufene, şi, descria această boală ca pe o experienţă muzicală, scriind ea că unii bolnavi aud viori, alţii aud orchestre întregi. Ruptă complet de realitatea acufenelor, respectiva pictoriţă îşi imagina întâlniri amoroase între instrumentele din capul acufenicilor. Am citit acel blog cu stupefacţie aşa cum am privit azi-dimineaţă coperta acestei cărţi. Habar n-au ei ce dramă trăiesc acufenicii. Alăturarea tragediei acufenicilor de joaca scrisului sau a pictatului, mă revoltă fără drept de apel. 05.11.2008 De acord cu această părere. 01.11.2008 Sărbătoarea tuturor Sfinţilor sau, cum se spune în popor, Ziua morţilor. 23.10.2008 Există idioţi. Nu că asta ar fi o noutate, dar eram sigură că dacă mă limitez la un perimetru cu grijă definit, mă pot scuti de disconfortul de a interacţiona cu ei. Iată, însă, că idioţii există şi sunt inventivi, destul de inventivi încât să găsească acest Jurnal. Şi dacă tot au citit aici că am ţinut ascunsă, pentru familia mea, suferinţa prin care trec, s-au grăbit să bifeze încă o idioţenie de succes şi le-au spus, copiilor mei, despre acufenele mele. Băiatul meu cel mic, pe care îl suspectez că suferă de o formă incipientă de surzenie şi pe care l-am dus destul de des la ORL, cicălindu-l ani la rând, să nu înnoate pe sub apă, să nu asculte muzică la căşti, să nu, să nu, băiatul meu cel mic nu a fost foarte surprins de vestea că mama lui este aproape surdă şi chiar mai mult, că aude zgomote din altă lume. Probabil că, în acţiunile mele de pe holurile spitalelor, când îl duceam la analize şi control ORL, se subînţelegea faptul că ştiu ce înseamnă să nu auzi şi copilul meu nu a avut nevoie de mai mult ca să înţeleagă că e ceva, ceva, la mijloc. Băiatul mare, însă, la cei 17 ani pe care îi are, a primit o veste şoc. "Cum adică îţi ţiuie capul?" Ochii lui, învăţaţi să privească partea roz a vieţii, s-au umbrit şi m-au privit fix. Şi după ce am stat de vorbă, l-am lăsat să citească Jurnalul. După ce a citit Jurnalul, m-a strâns în braţe, m-a întrebat dacă o să surzesc de tot şi apoi m-a întrebat cine îmi întreţine site-ul. Aşa că, tu, idiotule, care nu ai avut reţineri să zdrobeşti siguranţa unui copil, uite ce ai reuşit: copilul meu lucrează de ieri la acest site, i l-am dat să-l administreze şi o face cu responsabiliate şi grijă şi delicateţe. Caută articole, le traduce şi le postează, are 17 ani şi a renunţat să asculte muzică la căşti. Mulţumesc! Aseară, în timp ce pregăteam cina, în bucătăria mică şi proaspăt renovată, i-am provocat pe băieţii mei la o discuţie despre bloguri. Cel mic, care are 15 ani dar nu are nici măcar telefon mobil iar de viaţa pe internet este semi-paralel, el fiind pasionat de animale şi jocuri, deşi nu mai este chiar aşa de mic dar aşa îi va rămâne numele toată viaţa, cel mic a mustăcit glumeţ aşteptând răspunsul celui mare. Cel mare, care este într-adevăr mare, cu o înălţime de aproape 2m, căpătată în urma antrenamentelor la baschet, a preluat discuţia şi mi-a spus că este împotriva bloggerilor. Prietena lui are blog şi duce muncă de lămurire cu ea ca să-l şteargă. Pentru că, mi-a spus el, dacă ai blog poţi fi manipulat foarte uşor. Astăzi am găsit asta. Nu cred că este o idee bună să-i încurajăm. Am răsfoit recomandarea şi am găsit din prima ochire câteva greşeli pentru care l-aş încuraja pe tânărul respectiv să reia niţică gramatică. Fie ea şi virtuală. Şi dacă, totuşi, un blog crud s-ar evidenţia în păienjenişul internetului, aş vrea să găsesc acolo rânduri şi gânduri despre viaţă, despre dragoste, despre luptă şi victorie, toate astea să fie scrise prin prisma vârstei lor. Sunt prea mulţi tineri imbătrâniţi. 21.10.2008 Mihaela Rădulescu. Dacă ai ignorat-o până acum, numele ei apare azi în toate ziarele, este imposibil să nu afli ce face. Motivul pentru care se face atâta vâlvă în jurul ei, nu mi se pare logic. O mare prostie pe care am citit-o azi, într-un ziar, despre Mihaela Rădulescu, se referă la escapadele pe care aceasta le face cu noul iubit, în timp ce îşi lasă copilul cu tătal lui. Eu sunt o mamă destul de posesivă şi tot nu mi-am cărat copiii cu mine peste tot, atunci când aceştia aveau 4 ani. Nici acum nu pot să spun că mi se pare normal ca băieţii mei să devină umbra mea. Opinia publică te obligă să reînnozi cordonul ombilical. Prin comparaţie, mă gândesc că Andreea Marin şi-a lăsat fiica de câteva luni şi a plecat în Africa, să probeze turbane. Oamenii nu sunt revoltaţi de turbanele Andreei. Băiatul Mihaelei, însă, pare în pericol, dacă îşi petrece week-endul cu tatăl lui. Fata Andreei este în siguranţă. Opinia publică există. Aseară, răsfoind o revistă, am dat peste un articol scris de Mihaela Rădulescu, în urmă cu două săptămâni: Pitch-ul vieţii mele. Prea romanţat pentru gustul meu, articolul m-a surprins prin avântul cu care a fost scris, Mihaela recunoscând că se aruncă într-o relaţie în care vrea doar să dăruiască. "Pe bărbatul acesta îl iubesc ca pe viaţa însăşi, adică vreau să-l trăiesc, să-l provoc, să-l fac fericit, puternic, plin de minunăţii, sentimente, experienţe, bucurie şi emoţie. Vreau să am atâta grijă de el şi de sufletul lui încât să-mi zâmbească mereu, chiar şi din faţa altarului unde-i va spune "DA" alteia." "Mă gândesc că e cel mai special om pe care viaţa mea l-a primit în dar, de aceea îmi propun să-l iubesc în afara oricarei scheme, în afara oricărui gest previzibil şi în ciuda oricui." Avântul de a te gândi că va fi oricum al alteia, trădează anumite prejudecăţi. De ce să-l laşi alteia? Eu i-aş scoate ochii. 17.10.2008 Cum aş putea şti azi ce va fi peste 20 de ani, când copiii mei vor fi adulţi? Cum să-i ajut azi, ca să răzbească peste 20 de ani? Ştiu eu ce va fi peste 20 de ani? Ştii tu? Îi las să zboare. Copiilor mei: Alles Neu 16.10.2008 Întâlnirea cu foştii colegi de facultate, după 20 de ani, mi-a readus în minte o seamă de întrebări căreia nu i-am găsit până acum răspuns. Ce înseamnă să ai succes? Ce înseamnă să reuşeşti profesional? Întâlnirea cu foştii colegi m-a surprins prin faptul că mulţi dintre ei nu mai profesează în domeniu, unii, foşti cei mai buni, sunt plecaţi din ţară şi lucrează în diverse alte domenii. Surpriza cea mare a fost Ina, care ne-a transmis urările ei de bine şi prietenie de pe meleaguri nemţeşti. Lucrează acolo, împreună cu soţul ei, administrează amândoi moşia unui bogătaş neamţ. Ne-a asigurat virtual că "este bine". Alt coleg, plecat în Franţa, are cinci copii şi nu a profesat nici o zi, este tată de profesie, era şi el acum 20 de ani printre cei mai buni. În schimb, din Australia, a venit la întâlnire Ana. Căsătorită din facultate cu unul dintre profesorii noştri, căsătorie care a lăsat fără tată doi copii mici, căsătorie care a răsunat prin scandalul pe care l-a provocat la vremea aceea, domnul profesor fiind exclus atunci din partid şi din facultate, Ana şi soţul ei, domnul profesor, acum străluceau. Iar ceilalţi profesori, mulţi fiind dintre aceia care au votat excluderea, i-au îmbrăţişat acum cu prietenie. Ce înseamnă să ai succes? Ce înseamnă să reuşeşti profesional? Înseamnă, oare, să primeşti recunoştinţa celorlalţi sau să fii un anonim fericit? Îmi plac: Clara, Ninneta şi Maxine. Singurătatea alergătorului de cursă lungă 07.10.2008 Mă fascinează Germania. Mă fascinează nemţii, felul în care ştiu să-şi decoreze casele şi interioarele, felul în care se preocupă să fie curat, felul în care umblă pe stradă, de fiecare dată când merg acolo mă impresionează liniştea lor. Decenţa. Bunul gust. Limita. Şi regulile. Cine a scornit minciuna că românii sunt ospitalieri? Nu am găsit în România locuri unde să mă simt atât de bine ca în Germania. A fi opitalier nu înseamnă să mă îndopi cu jumări. Nu vreau să-mi povesteşti despre familia ta. Nu vreau să ştiu ce boli ai. Nu mă interesează cu cine votezi. A fi ospitalier înseamnă să mă laşi în pace. Simplu. 28.09.2008 Pentru câteva zile voi pleca aici: 23.09.2008, mai târziu Lucrez în centrul Bucureştiului. De la km 0 până la biroul meu sunt câţiva paşi. Nu m-am născut în Bucureşti dar iubesc acest oraş. În oraşul meu natal este mai curat şi mai linişte. În oraşul meu natal oamenii nu râd pe stradă. În oraşul meu natal oamenii nu vorbesc decât dacă se cunosc. Şi când nu vorbesc se iscodesc. În Bucureşti pot vorbi cu oricine şi nu mă iscodeşte nimeni. Mi se pare mai convenabil aşa. Dintre casele vechi, îngrămădite pe străduţele din centru, apar uneori oameni cunoscuţi care demarează rapid cu maşini negre lăsând în urmă nori de praf. Aproape zilnic întâlnesc pe stradă oameni despre care cred că îşi duc viaţa în vilele din Snagov şi că nu s-ar apropia de casele vechi din centru. Am prejudecăţi. Mulţi dintre ei sunt vecini cu mine. Aici, în centrul vechi al oraşului Bucureşti, viaţa curge printre praful străzilor noi şi magazinele strâmbe. Unul dintre aceste magazine, cu podea de lemn şi obloane bej putrezite, vinde ceea ce vindea pe vremuri binecunoscuta Alimentara. De aici îmi cumpăr eu apă. Vânzătoarea îşi face veacul în faţa uşii, fumând ţigară de la ţigară. Ridurile de pe faţă îi trădează vârsta înaintată. Este mică, slabă şi neagră. Apa pe care o vinde are preţuri prohibitive. Cântarul de pe tejghea este bleu, are pete de rugină şi formă trapezoidală. Acul lung al cântarului tremură atunci când păşesc. Cer o sticlă de apă Borsec şi o sticlă de apă Dorna. În frigiderul Fram, ca o răsplată, se răcesc greoi mai multe sticle de apă Borsec. Apa Dorna nu se zăreşte nicăieri. Vânzătoarea vorbeşte cu mine, îi văd buzele cum se mişcă dar nu o aud. Ţigara din colţul gurii acoperă ceea ce eu am învăţat să citesc atunci când nu aud. Mă priveşte lung, se încruntă, îşi ţuguie gura, mă priveşte iarăşi, mă simt prost că nu înţeleg ce-mi spune şi continui să caut cu privirea sticlele cu apă Dorna , femeia se enervează, se apropie de mine şi vorbind apăsat îmi spune: baxul din mijloc! Privirea ei îmi arată că mă consideră ciudată. Baxul din mijloc are tot apă Borsec, eu vreau a doua sticlă cu apă Dorna şi îi repet, zâmbind, acest lucru. - Baxul din mijloc, repetă femeia şi mă ţintuieşte cu privirea. Sticla de apă Borsec, scoasă din frigiderul Fram, stă pe tejghea. Sticla de apă Dorna nu e nicăieri. O rog să vină să-mi arate explicit, femeia vine nemulţumită, se opreşte lângă baxul de apă Borsec, scoate o sticlă şi o pune apăsat pe tejghea. - Apă Dorna vreau, apă Dorna, îi repet zâmbind. - Mă scuzaţi, am înţeles că vreţi tot apă Borsec. Logica femeii mă reduce la tăcere, continui să-i zâmbesc, primesc de sub tejghea şi sticla de apă Dorna şi ies din magazinul întunecos, fericită că nu sunt atât de surdă pe cât aş fi crezut. 23.09.2008 Sunt deja trei zile de când mă simt mai bine, asta după ce, săptămâna trecută, mi-a fost foarte rău. Răul meu, răul celor cu acufene, nu înseamnă durere fizică. Răul meu înseamnă în primul rând vuiet, apoi înseamnă ameţeală şi mai înseamnă teamă. O teamă grea, pornită din faptul că pierd contactul cu realitatea. Străzile, oamenii, casele, totul se clatină şi capată aceeaşi transparenţă de care nu mă pot sprijini. Stau suspendată între două lumi, una pe care mi-o amintesc, lumea ta, şi cealaltă de care fug, lumea umbrelor. Cu o noapte înainte de a-mi fi rău nu am dormit, m-am foit până spre dimineaţă. Ştiu că dacă nu dorm noaptea sunt şanse foarte mari să-mi fie rău. Ştiu şi ce fel de rău mă aşteaptă, întotdeauna este la fel. Mă îngheţ şi mă chircesc încercând să îndur singură cele mai sinistre zgomote pe care nu le pot nici controla, nici ignora. Uneori ţine o oră, alteori ţine o zi. După un episod de acest gen sunt epuizată, a doua zi lucrurile din jurul meu par noi şi viaţa pare la început. Mor şi renasc singură, într-o piesă cu un singur rol. Azi-dimineaţă m-am trezit în linişte. Nu este prima dată când deschid ochii şi nu aud nimic. Nimicul ăsta mă sperie deşi mi-l doresc de 10 ani, de când am acufene. După câteva minute de linişte ţiuitul începe. De fiecare dată când mă trezesc în linişte, îmi este teamă că am surzit. Nu sunt ipohondră, ştiu că într-o zi voi surzi. Nu pentru că aşa spun statisticile ci pentru că aşa evoluează auzul meu, încet, încet, dispare. Şi nu aş vrea să mă trezesc surdă. Aş vrea să pot să mai aud puţin glasul copiilor mei, aş vrea să mai aud puţin vântul şi apa şi valurile. Măcar puţin. Nu vreau să mă trezesc în linişte. 16.09.2008 Poşeta cu amintiri 15.09.2008 Dacă m-ar întreba cineva ce îmi place cel mai mult pe lumea asta, aş răspunde fără să ezit: oamenii. Şi când spun asta nu mă refer doar la acele momente în care şansa îţi aduce în faţă un om bun ci la întreg ansamblul de oameni care îmi populează viaţa, gândurile, sentimentele, acţiunile. Nu cred că există adrenalină mai de calitate ca atunci când te înşeală un om, unul căruia îi spui prieten... pam, pam! Dacă mă gândesc că în ultimii 40 de ani am locuit în 6 oraşe şi am călătorit în 10 ţări, cred că pot afirma că am cunoscut foarte mulţi oameni. Îmi plac oamenii pe care-i cunosc în mediul lor, în casele lor, cu visele lor. Nu îmi plac oamenii de vacanţă, cei care economisesc un an de zile şi care defilează apoi două săptămâni în staţiuni all inclusive. Aceştia nu mă conving că sunt vii. Mi se par comerciali şi trecători ca moda. Şi cum altfel poţi cunoaşte cât mai mulţi oameni, dacă nu călătorind? Îmi place să călătoresc. Toate resursele mele, bani, timp, energie, au ca scop o viitoare călătorie. Viaţa mă răsfaţă şi mă trimite în cele mai neaşteptate locuri. Cea mai frumoasă excursie pe care am făcut-o vreodată a fost la Budapesta. S-a întâmplat când locuiam în Cluj şi când copiii mei umblau în picioare pe sub pat. Ne-am hotărât să vizităm Budapesta fără să ne plănuim asta cu detalii, ne-am urcat în maşină şi am plecat. A fost o excursie luminoasă, vara era galbenă şi copiii aveau culoarea roz, inima mea era purpurie şi încăpeam toţi într-o maşinuţă albă. Am stat atunci două zile în Budapesta şi a fost ani de zile amintirea mea cea mai de preţ. Prima noastră excursie, toţi patru, într-o vară de vis. Acum o săptămână, fix la ora asta, eram iarăşi în Budapesta. Mă plimbam pe Podul Elisabeta şi o ţineam de mână pe mama. Am sunat-o înainte să plec, vii cu mine? Vin, mi-a răspuns, şi seara o aşteptam deja în gară. Puţin după miezul nopţii am plecat împreună în vacanţă. Mama mea, care mai fusese doar o dată în Turcia şi atât. Am ajuns în Budapesta la prânz, ne-am cazat şi apoi am fugit în oraş. Era cald, ultima caniculă. Aş fi vorbit cu mama la turaţie maximă dacă nu m-aş fi gândit că are aproape 70 de ani şi că imaginile o copleşesc îndeajuns. O ţineam de mână şi aşteptam să întrebe. Dar mama tăcea. Ochii ei priveau în toate direcţiile şi tăcea. Mama mea se transformase în copilul meu. Iar eu eram un înger care o înconjura cu dragoste şi protecţie. Budapesta a devenit de săptămâna trecută oraşul în care mama a fost prima dată cu mine, acesta este acum oraşul sfârşitului de vară, o vară în care rolurile noastre s-au inversat, mama era foarte mică iar eu eram un uriaş. Noaptea, în camera de hotel, am dormit ca un prunc, aşa cum dormeam când copiii mei erau mici şi le auzeam în somn respiraţia. A doua zi am plecat spre Praga, oraşul sufletului meu. Şi de la Praga am plecat în Germania. Şi din Germania la Strasbourg. Am avut o vacanţă frumoasă. O vacanţă perfectă. Ieri, mama mi-a scris: nu pot să-mi revin. Ce fericită sunt! 06.09.2008 Fără cuvinte 05.09.2008 Mă pregătesc să plec în concediu. În fiecare an, în luna mai, îmi planific concediul. În fiecare an, în luna septembrie, fur pe fugă câteva zile de concediu. Epuizată şi tracasată, uit de luna mai şi tot ce îmi doresc este să plec. Oriunde. Astăzi mi-am anunţat familia şi prietenii că plec, gata, nu mai pot. Este miezul nopţii şi până acum câteva minute am lucrat. Mă pregăteam să închid calculatorul când, am găsit-o pe Miruna. 26.08.2008 Cele mai multe întrebări pe care le-am primit sunt despre putere. Formulate la modul general, ele arată aşa: cum ai putut să te ridici? Răspunsul este sincer: nu am putut, am fost obligată. M-au obligat băieţii mei, la vremea aceea ei nici nu erau la şcoală. Mi i-am dorit enorm şi plănuisem pentru ei o copilărie de vis în care eu trebuia să veghez, vie, ca visele lor să se împlinească. Oricât de mult mă dureau acufenele, mai mult mă durea gândul că băieţii mei vor creşte fără mamă. Acest gând mă înnebunea mai mult decât orice. Seara, după ce adormeau, îi priveam şi îmi imaginam cum ar arăta viaţa lor fără mine. Am plâns de multe ori până în zori, apoi mă târam în bucătărie ca să fac o cafea mie şi lapte cu griş lor. Când îmi era insuportabil de rău, mă băgam în pat şi ei se jucau în camera lor, în linişte, îi surprindeam uneori pândind la uşa dormitorului meu şi apoi fugind înapoi la joacă. Băieţii mei nu ştiu ce sunt acufenele, nu le-am spus, nu am vrut să le spun eu ce grozăvie coace între noi. Şi nu ştiu dacă am să le spun vreodată. Rolul meu în viaţa lor trebuie să fie de poveste. Îmi aduc aminte când au început şcoala, îmi aduc aminte primele şedinţe cu părinţii, nu auzeam aproape deloc, nu ajunsesem la etapa la care să-mi pot controla acufenele, ducându-mi-le în ceafă ca să fac loc temporar auzului. Aveam grijă să mă aşez în primele bănci, nu vorbeam cu ceilalţi părinţi pentru că nu îi auzeam, tot efortul meu de a auzi ce se vorbeşte se concentra la vorbele învăţătoarei. De multe ori însă nu desluşeam ce se vorbeşte, cred că atunci am învăţat să citesc de pe buze. Uneori, clasa începea să se învârtă cu tot cu mine şi vorbele învăţătoarei deveneau ecou înfundat în ceafa mea. Îmi era frică să nu cad. Mă prindeam de pupitru, închideam ochii şi mă gândeam la ceva frumos. După câteva secunde îmi reveneam. Acelea sunt altfel de secunde, lungi şi ascuţite. Aveam astfel de căderi de câteva ori pe oră. După câtiva ani am învăţat că, dacă ronţăi ceva, suport mai uşor aceste ameţeli. Sau dacă mormăi. Nu intru în magazinele care au pardoseala din gresie. Pătratele acelea uniforme, întinse pe suprafeţe mari, îmi provoacă ameţeală. Când ne-am mutat de la bloc la casă, chiar la intrarea în casă aveam o verandă mare cu pardoseala din gresie albă. De multe ori povestesc despre traiul la casă ca fiind ceva imposibil şi motivez asta cu faptul că grădina şi curtea sunt consumatoare uriaşe de energie umană. Am avut şi grădină şi curte şi o singură găină slabă pe care am tăiat-o doar pentru că a muşcat-o câinele. O chema Geta. Am avut şi puţ cu apă, care s-a spart umplându-ne curtea mai întâi de apă, apoi de muncitori şi pompe. Am avut şi lopeţi pentru zăpadă şi dimineţi când trebuia să curăţăm zăpada ca să putem ieşi din curte. Am avut şi straturi de zarzavat peste care trona Zâna cea Rea, dimineaţa le pliveam şi peste noapte Zâna le acoperea de buruieni. Am avut şi câinele vecinilor, cel care putea să sară orice gard, oricât de înalt, dar numai dinspre curtea lui spre curtea noastră. Îi plăceau morcovii. Spuneam că nu intru în magazinele care au pardoseală din gresie. În primul rând mi se pare urât, din punct de vedere estetic. Un magazin trebuie să fie cald şi primitor, un loc unde să te întorci cu drag şi cu nerăbdare. Gresia este practică dar este urâtă şi respingătoare. Este rece. Îmi dă senzaţia că deranjez dacă intru acolo, că stăpânul s-a asigurat împotriva accesului meu cu o pardoseală de pe care poate să-mi şteargă repede şi uşor urma. Când casa mea avea gresie chiar la intrare, am exersat de mai multe ori senzaţia de ameţeală, aşteptând să văd când o să cad. Nu am căzut niciodată. Nu sunt tristă. Sunt bucuroasa că am reuşit să le dăruiesc băieţilor mei, cel puţin până acum, ceea ce am visat pentru ei. Sunt bucuroasă că ei nu cunosc tragedia mea şi că, oricând, amintirile despre copilăria lor alături de mine vor fi minunate. 19.08.2008 Mi-am făcut Jurnal. Acesta este o pagină de net în care nu ştiu ce voi scrie. Imediat ce l-am făcut, m-am simţit răspunzătoare pentru el. Nu era cazul să-mi iau o grijă în plus. În timp ce scriam comenzile pentru naşterea lui, ochii mi-au căzut pe numele mamei, din lista de messenger. Este off. Mi se pare trist să văd numele mamei off. Câteva gânduri ilustrate pentru mama mea.	Home Sistemul auditiv Ce sunt acufenele? Cum să prevenim Sfaturi Tratamente Noutăţi Manifest Celebrităţi Acufenele şi arta Forum Jurnal Contact