Motto: Viața e frumoasă și dacă nu e perfectă.
 Vincent van Gogh, nebun sau acufenic?
"Starry, starry night, paint your palette blue and grey" - Don McLean, Vincent După 119 ani de la moartea artistului, urechea acestuia se află în centrul unei noi controverse. Unul dintre marile mituri ale istoriei artei și totodată unul dintre cele mai cunoscute autoportrete - cel al lui Vincent Van Gogh, în care s-a pictat cu o ureche tăiată - ar putea avea cu totul alte semnificații dacă teoria celor doi istorici, pe care au expus-o în cartea "Urechea lui Van Gogh: Paul Gauguin și pactul tăcerii", publicată recent în Germania, se va dovedi adevarată. Devenit un simbol al instabilitatii artistului care a realizat în mai putin de 40 de ani în jur de 900 de picturi, gestul de a-si taia urechea a facut cariera în istoria artelor, alimentând interpretari dupa interpretari. Vincent van Gogh, pentru care culoarea a fost simbolul expresivitatii, s-a nascut în Groot-Zundert, Olanda. Fiind fiul unui pastor, a fost crescut într-o atmosfera religioasa si culta. Vincent era foarte emotiv si lipsit de încredere în sine. Între 1860 si 1880, când el a devenit în sfârsit un artist, van Gogh a trait doua povesti de dragoste nepotrivite si nefericite. În acea perioada a lucrat ca cleric la un magazin de carti, vânzator de obiecte de arta si ca predicator în Bornage (district minier din Belgia), de unde a fost dat afara datorita excesului de zel. A ramas în Belgia pentru a studia artele, hotarât sa ofere oamenilor fericire prin crearea frumosului. Lucrarile de la începutul carierei sale sunt sumbre, cu lumini si umbre ascutite. În 1885 Van Gogh s-a dus la Antwerp unde a descoperit lucrarile lui Rubens si de unde a cumparat multe imprimeuri japoneze. În 1886 a plecat la Paris pentru a i se alatura fratelui sau Theo, manager-ul galeriei Goupil. În Paris, Van Gogh a studiat cu Cormon si i-a întâlnit pe Pissarro, Monet si Gaugin, si a început sa-si lumineze paleta de culori închise si sa picteze ca un impresionist. Temperamentul sau nervos l-au facut o companie dificila iar discutiile lungi în noapte combinate cu desenatul toata ziua l-au facut sa-si neglijeze sanatatea. S-a decis sa plece în sud, în Arles, unde a sperat ca prietenii lui i se vor alatura în încercarea de a fonda o scoala de arte. Gaugin i s-a alaturat dar cu rezultate dezastroase. Într-o criza de epilepsie, van Gogh l-a amenintat pe prietenul sau cu o lama, apoi si-a taiat o parte din lobul urechii. Van Gogh a început apoi sa alterneze între stari de luciditate si de nebunie, fiind trimis la azil în Saint-Remy pentru tratament. În mai 1890 se parea ca starea lui de sanatate s-a îmbunatatit si a plecat sa traiasca în Auvers-sur-Oise sub supravegherea doctorului Gachet. Doua luni mai tarziu el a murit, împuscându-se "pentru binele tuturor". În timpul vietii a vândut un singur tablou. Cele mai bune lucrari ale lui Van Gogh au fost realizate în 3 ani folosind o tehnica din ce in ce mai impresionanta prin modul de aplicare al culorilor, culoarea acestora, tensiunile dintre suprafete si prin vibrarea si miscarea liniilor si formelor. Fuziunea dintre continut si forma este puternica, dramatica, ritmica, imaginativa si emotionala, deoarece artistul fusese absorbit de efortul facut pentru a explica fie lupta împotriva nebuniei, fie esenta spirituala a omului si a naturii. 
"Ei bine, am umblat toată noaptea/ Auzind tonul clopotelor bisericii/Da, am umblat toată noaptea/Ascultând tonul clopotelor bisericii/ Fie cineva având nevoie de milă/Sau poate ceva ce am facut greșit" - Bob Dylan, "Call Letter Blues" În timp ce Bob Dylan aude țiuituri, alții aud bâzâituri, fluierături sau alte zgomote. Iar pentru mulți alții efectul poate fi semnificativ, variind de la insomnie la depresie și chiar suicid. În jur de 7 milioane de britanici suferă de tinnitus. Cher, Bono, Sylvester Stallone, Ozzy Osbourne și Steve Martin, toți suferă de tinnitus. Se crede că tinnitus-ul ar fi cauzat și problema urechii lui Van Gogh, în timp ce temperamentul faimos al Barbarei Streisand a fost pus pe seama acestei boli încă de la vârsta de 7 ani. Pete Townshend de la The Who suferă deasemenea de tinnitus. El a declarat: "Este dureros și fustrant". Iar William Shatner din Star Trek recunoaște că neîncetatele sunete pe care le auzea l-au făcut să se gândeasca să se sinucidă. "Este ca și cum ai asculta la T.V. atunci când nu este reglat pe niciun canal. Credeam că ori voi surzi ori voi înnebuni. M-am gândit chiar să mă sinucid." Alan Sharp a sesizat prima dată zgomotul continuu din ureche în februarie 1984, aproape imediat după tratamentul de chimio-terpaie pentru cancerul testicular. "Era ca și cum ai urca și ai coborî cu un aeroplan, urechile păcănindu-ți de la schimbările de presiune", spune un solicitant de 58 de ani din Edinburgh. "Dar datorită faptului că erau și alte lucruri care se întâmplau atunci, acesta a fost trecut cu vederea, ca și când n-ar fi fost ceva important pentru moment." El descrie zgomotul ca un fâsâit continuu. "Dacă mă opresc și mă gândesc la el, îl aud", spune el. "Dacă vă puteți imagina un mini jet-ski, zgomotul produs de acesta îl aud mereu, în ambele urechi" Mai ingrijorător decât zgomotul continuu este pierderea de auz pe care o provoacă acesta, aceasta dovendindu-se un handicap pentru cei care suferă de tinnitus. "Activitatea la tribunal este un adevarat stres, deoarece acustica nu este foarte bună. Este îngrozitor. Erau niște momente goraznice în care trebuia să interoghez un martor, iar acesta îmi spunea că a mai răspuns la această întrebare deja. Iar eu trebuia să spun ceva de genul "Iar eu vreau să-ți mai aud o dată răspunsul", pentru a părea convingător". Din fericire, spre deosebire de majoritatea celor care suferă de tinnitus, Sharp nu avea probleme cu somnul. "Este amuzant faptul că, înainte, având un auz mai dezvoltat, auzeam orice mișcare, lucru care mă ținea treaz tot timpul. Acum însă, de când am probleme cu auzul, nu pot să mai aud aceste zgomote, așa că dorm mai bine." Dar lui tot i se pare imposibil să urmărească o emisiune la TV dacă nu are subtitrare, iar mersul la cinema este o aventură, el trebuind să ghicească ce se vorbește. "Eu și soția mea avem niște schimburi interesante de replici când înțeleg greșit ce a spus ea. Acest lucru poate fi foarte fustrant pentru alți oameni, în particular pe plan social, când ești în mulțime și nu poți înțelege ce se vorbește, încerci să pari ca și cum ai urmări discuția dar de fapt ești total pe dinafară". Deasemenea, el a reușit să cumpere un aparat auditiv care i-a îmbunătățit auzul. Dar el spune că și simțul perspectivei l-a ajutat foarte mult. "Nu lăsați tinnitus-ul să vă conducă viața", ne sfătuiește el. "Sunt destul de multe celelalte lucruri importante ale vieții, așa că încercați să puneți tinnitus-ul deoparte și continuați-vă viața". "Dacă vă concentrați asupra altor lucruri iar în jur se aud alte zgomote. Dacă vă opriți și ascultați, acesta va fi acolo din nou iar dumneavoastră veți fi ingrijorat de acesta până la moarte. Dar dacă veți continua cu alte lucruri, zgomotul cauzat de tinnitus va dispărea în fundal". Tinnitus - tot timpul în capul meu 
(Articol preluat din The Week) Unul din șapte oameni au tinnitus, aceste sunete permanente în urechi. Cu toate astea, nu te aștepta ca medicul să te ajute prea mult. Este un sunet dureros, înspăimântător, care îți distrage atenția de la orice. Cunoscutul actor William Shatner, care suferă de tinnitus, spunea că aceste sunete l-au adus în pragul sinuciderii. Cântăreți cunoscuți, ca Sting și Pete Townshend, au tinnitus dar aceasta nu afectează doar pe muzicieni. Unul din șapte dintre noi, indiferent de profesie, are tinnitus. Dacă eu am tinnitus, alții șase din jurul meu sunt norocoși, au scăpat. Institutul Național pentru Persoane cu Deficiențe de Auz, din Londra, a protestat săptămâna trecută, afirmând că este inacceptabil faptul că medicii nu sunt suficient de informați despre această boală. Când i-am spus doctorului meu că am tinnitus, s-a uitat învins la mine și m-a trimis la alt medic. Nici acesta nu a știut mai multe și m-a trimis la un specialist. Așa ceva este inacceptabil. Ce să vă spun despre mine? Aparent sunt norocos. Mulți oameni capătă acufene în urma accidentelor de mașină și pe lângă aceste zgomote urâte au de îndurat și alte dureri de oase sfărâmate sau organe mutilate. Mulți alți oameni rămân toată viața cu probleme cauzate de centurile de siguranță. Tinnitusul meu este... ei bine, este un șuierat. Ca un radio care nu este reglat bine. Principala mea problemă este că nu pot vorbi cu mai mulți oameni deodată, mă descurc foarte greu la întâlniri. Nu am nicio idee de ce. Alții spun că le afectează relațiile personale, căsătoriile și viața sexuală. Există tot felul de dispozitive care maschează tinnitusul, înlocuindu-l cu alt zgomot. Eu am făcut yoga și am învățat câteva tehnici de relaxare. Pentru mine, care sunt o persoană foarte ocupată, asta a funcționat cel mai bine. Orice altă consultație medicală în doru-lelii nu mi-a făcut decât rău. Am și un mic secret: când șuieră foarte tare, beau un pahar de wisky. După aceea jur că nu mai aud nimic. Răspunsul la tinnitus se află acolo unde el trăiește: În capul tău. Am început să cooperez cu el și să nu-l mai iau în serios. Îl ignor. Există sunete în viața noastră pe care putem să nu le auzim dacă nu vrem, cum ar fi o soție cicălitoare, de exemplu. Nu vreau să aud tinnitusul meu, așa că nu îl aud. Aproape. Sting va avea concert în București, pe 10 februarie 2009. Vreți să-l cunoașteți pe Sting? Click aici! Ill send an s.o.s. to the world I hope that someone gets my... Beethoven: O viață de muzică în liniște 
(Ryan J. Huxtable,
Articol preluat de la Societatea Americană de Farmacologie și Experimente Terapeutice)
Peste douăzeci și trei de milioane de persoane suferă de surzenie și peste șapte milioane suferă de tinnitus, un zgomot constant în urechi, care nu e neaparat măsurabil. Omul este o ființă socială, iar surzenia și tinnitus-ul sunt boli care-l exclud din societate pe cel care suferă de oricare dintre aceste boli. Helen Keller, care a făcut un studiu asupra consecințelor psihologice ale acestor boli, spunea că: "Dacă orbirea îl desparte pe om de lucruri, atunci surzenia îl desparte pe om de alt om". Deși aceste boli au impact negativ puternic asupra vieții sociale a individului, publicul larg nu știe de existența lor, așa cum știe că există, de exemplu, orbirea. Una dintre figurile creative importante a cărei viață a fost afectată de probleme de auz este compozitorul Ludwig van Beethoven. La fel cum se știe despre faptul că Milton era orb, Toulouse-Lautrec suferea de abstintism, lucrul pe care îl știu toți despre Beethoven este acela că el era surd. Beethoven nu a surzit brusc. Surzirea sa a fost un proces lent ce a durat douăzeci de ani, de la primele probleme de auz până la surzenie totală. Ludwig van Beethoven s-a născut într-o familie de muzicieni în Bonn, Germania, în luna decembrie a anului 1770. Bunicul său a fost "Kapellmeister" pentru "Elector of Cologne" iar tatăl său a fost tenor la curtea locală. Având întipărit în minte modelul tânărului Mozart, tatăl lui Beethoven a muncit neîncetat pentru a-și forma fiul ca muzician. Fiind copil, Beethoven a învățat să cânte la pian, orgă, vioară și violoncel. Beethoven a susținut primul său concert în public la vârsta de șapte ani, iar la doisprezece ani a publicat prima sa compoziție. Beethoven s-a mutat la Viena în 1792, pentru a lua lecții de la Joseph Haydn, iar în câțiva ani era recunoscut ca muzician și compozitor. Beethoven spunea că avea un auz slab în copilaria sa. Pierderea abilității de a auzi sunete înalte, fapt ce indică surzenia nervoasa, a început să se facă simțită la vârsta de douăzeci și sapte de ani. Până la acea vârstă el scrisese deja prima sa simfonie, primele două concerte pentru pian, trio-urile pentru pian Opus 1 și Opus 11, sonatele pentru pian Opus 13, sonata Opus 5 și aproape tot cvartet-ul Opus 18. A încercat să ascundă problemele sale de auz pentru încă trei ani. Pe data de 29 iunie 1801, Beethoven îi scrie o scrisoare doctorului Franz Wegeler din Bonn: "Problemele mele de auz s-au agravat constant pe parcursul ultimilor trei ani... adesea am fost disperat. Pentru ca să-mi puteți pune un diagnostic, vă spun că în teatru sunt obligat să mă înclin asupra orchestrei pentru a auzi muzicienii, iar când sunetul este un pic mai înalt nu-l mai aud... Frecvent mi se întâmplă să pot auzi o conversație dar să nu înțeleg cuvintele". Această descriere reprezintă simptomele surzenei nervoase: Beethoven poate auzi, dar nu poate înțelege. Boala sa continuă, Beethoven realizează un alt fenomen: "Odată ce nu se mai aude niciun zgomot, e suportabil". Răspunsul său indică faptul că suferă de "hyperacusis", o sensibilitate dureroasă la sunete. În cazul surzeniei, sunetele trebuiesc amplificate pentru a putea fi percepute la un nivel confortabil. În cazul lui Beethoven, sunetele normale variind de la bipuituri la cele provocate de tuse, pot cauza dureri. În cazul unui asemenea caz, capătul inferior și cel superior al spectrului de sunete perceptibile trebuie exclus din amplificare. Beethoven îi spune lui Wegeler că duce o viață mizerabilă și că de doi ani evită contactul cu alte persoane, deoarece i se pare imposibil să spună altcuiva că este surd. Cu toate astea, el este un compozitor! Beethoven remarcă impercepțiile generale datorate problemelor sale de auz: "Este surprinzător faptul că unii oameni nu și-au dat seama niciodată că sunt surd". Un biograf scrie recent că surzenia lui Beethoven a dus la: "frică, izolare și neglijență de sine". Două zile mai târziu, îi scrie unui alt prieten, Carl Amanda din Latvia: "Cea mai de preț posesiune a mea, auzul meu, s-a deteriorat mult. Când tu încă erai cu mine, eu deja simțeam sipmtomele dar nu am zis nimic". Deși, ca mulți dintre cei care sunt surzi, Beethoven a încercat să ascundă acest lucru, problemele sale de auz au început la urechea stângă și s-au extins la cea dreaptă. Surzenia și "hyperacusis" nu erau singurele sale probleme. Beethoven avea de asemenea si tinnitus, pe care l-a descoperit în 1801. "Urechile mele fluieră și bâzâie continuu, zi și noapte... o așa condiție e insuportabilă". În 1802 s-a mutat din Viena într-un sat, Heiligenstadt, datorită zgomotului urban prea mare, pentru a-și ajuta auzul. Aici el a scris a doua simfonie. La sfârșitul a șase luni era clar că speranța sa de însănătoșire era iluzorie. Își scrie testamentul în Heiligenstadt, susținând că acea condiție în care era atunci l-a dus la disperare și îl macină gândul de a se sinucide. Muzica îi ridică moralul și-l împiedică de la a se sinucide. Beethoven se plânge de faptul că nu se mai poate face nimic în legătură cu auzul său și, deși era o persoană sociabilă, este nevoit să se retragă din societate. "Cum aș putea să admit o pierdere a unui simț care părea să fie mai perfect la mine decât la alții, un simț pe care-l puteam controla cu cea mai mare finețe, o perfecțiune ca puține altele pe care le-am avut sau le voi avea vreodată... acest lucru m-a condus la disperare... am vrut să-mi pun capăt zilelor. Doar arta mea m-a reținut". Primii ani de anxietate intensă au fost foarte productivi pentru Beethoven. În 1800 a terminat, printre alte lucrări ale sale, a șasea parte a cvartetului Opus18, prima Simfonie și Conertul Nr.3 pentru pian. În 1801 a scris "The Creature of Prometheus", un cvintet, două sonate pentru vioară și patru sonate pentru pian. Această productivitate i-a făcut pe critici să afirme că era nevoie să surzească pentru a dobândi atâta creativitate, permițându-i să asculte sunetele din interiorul său fără a fi distras. Un biograf credea că "surzenia s-ar fi putut să-i fi mărit calitățile de compozitor, prin faptul că i-a permis o concentrare totală asupra muncii sale". El continuă, "Cineva a început să suspecteze că criza lui Beethoven și creativitatea sa extraordinară sunt cumva legate și că începutul era o preconizare necesară a ceea ce urma să vină". Un alt critic scrie despre Beethoven: "Surzenia sa nu a cauzat nici un efect tragic... a fost, într-adevăr, o boală care l-a distras de la lumea dorințelor și l-a făcut să se concentreze mai mult asupra misiunii sale". Asemenea sugestii sunt imperceptibile: pierderea auzului și asocierea cu tinnitus-ul și "hyperacusis" sunt hadicapuri, pur și simplu. Chiar cuvintele lui Beethoven atestă afecțiunile cu care el a trebuit să lupte. Este adevărat, oarecum, că Beethoven era totuși un pic distras de zgomote, acest lucru indicând faptul că el era afectat de tinnitus atunci când se concentra. O consecință a bolii sale în activitatea sa muzicală a fost aceea de a trece de la interpret la compozitor, la partea culturală a muzicii. Când avea patruzeci de ani, Beethoven s-a dat bătut, renunțând la a mai cânta la pian și la a mai susține concerte în public. În timpul ultimei perioade a veții sale, creativitatea sa a cunoscut o creștere explozivă. Oricum, este ciudat faptul că nici o persoană surdă nu ar considera boala sa o "binecuvantare deghizată", așa cum crede Newman că ar fi fost pentru Beethoven. După scrisorile pe care le-a scris în 1801, Beethoven spune puține despre auzul său timp de câțiva ani. În 1804 a avut probleme, neputând să audă instrumentele de suflat în timpul unei repetiții pentru Eroica. În același an, un alt prieten, Stephan von Breuning, comenta spunând că Beethoven "a devenit retras și că adesea nu are încredere în prieteni". Suspiciunea și izolarea nu sunt simptome necunoscute ale surzeniei, poate datorită faptului că individul nu poate ințelege subiectul unei discuții, sau nu poate percepe acel sunet. Este natural ca creierul nostru să facă modele pentru lucrurile necunoscute. Pe schițele din opera Cvartetul Razumovsky ( 1806 ), Beethoven notează: "Nu mai f[ din surzenia ta un secret, nici măcar în artă". Un comentariu ca acesta indică faptul că Beethoven își acceptă condiția și permanența acesteia... din nou, un lucru obișnuit după mai mulți ani de probleme cu auzul. În mai 1809, în timpul asedierii Vienei, a fost o luptă la marginea orașului. Beethoven era găzduit în casa fratelui său, iar în timpul bobmbardamentului și-a acoperit capul cu perne, un alt semn de "hyperacusis". În 1810 el spunea că un demon "și-a făcut loc în urechile sale" și face o altă referire la sinucidere: "Dacă nu aș fi citit undeva că un om nu trebuie să renunțe la viața sa atâta timp cât mai poate face ceva, aș fi părăsit această lume cu mult timp în urmă... și ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, aș fi murit de propria-mi mână. "Viața e frumoasă, dar pentru mine este și va fi pentru totdeauna otravită". În 1814 el folosea o trompetă auditivă. Aceasta a fost aleasă pentru el de Johan Nepomuk Malzel, inventatorul metronomului. Beethoven credea că această trompetă are uz limitat, deși el avea tot timpul una la el, deoarece o trompetă auditivă intensifica toate frecvențele, fără discriminare. În același an, în jurnalul lui, Beethoven mai face o referire la sinucidere. În ianuarie 1815, Beethoven susține ultimul său concert de pian în public. În 1816, notează el, "Trăiește numai pentru arta ta, deoarece ești limitat de simțurile tale". În 1817 el nu mai putea auzi muzica deloc. A început să folosească carnețele de conversații în care vizitatorii îi scriau ce vroiau să-i spună. Odată cu vârsta, la cincizeci de ani (1821), el a surzit în termenii funcției sociale și a înțelegerii unei conversații, totuși mai putea auzi sunetele de joasă frecvență în urechea stângă. În final a acceptat că nu se mai poate face nimic pentru a-l ajuta și a încetat să mai ceară ajutor în legătură cu condiția sa. În anul în care a surzit de tot, a terminat de compus Missa Solemnis și a scris Simpfonia Numarul 9 dar și șase cvartete și sonate pentru pian. Beethoven a murit pe data de 25 martie 1827, la 66 de ani, datorită cirozei la ficat sau a hepatitei. Diagnosticul lui Beethoven Cauzele care l-au făcut pe Beethoven să surzească sunt necunoscute, la fel ca și în alte multe cazuri din ziua de azi. Lipsa de cunoștințe nu a împiedicat creșterea numărului de speculații privind surzenia lui Beethoven, acestea având credibilitate mai mică sau mai mare. Diagnosticele au variat de-a lungul timpului de la: sifilis, osteocleroză, atrofiere neurală, meningite, "labyrinthitis", boala oaselor a lui Paget până la hiper-"arathyroidism". La autopsie s-a constatat faptul că nervii săi auditivi erau atrofiați. Descoperirile următoare confirmă că suferea de surzenie nervoasă, dar nu indică ce a cauzat acest lucru. Chiar dacă vasele de sânge spre ureche erau îngustate, acest lucru ar produce mai degrabă insuficiență vasculară și surzenia urechii mijlocii, nicidecum surzenie nervoasă. Tratamentele lui Beethoven Beethoven a încercat numeroase tratamente, nici unul nu a fost eficient. Din nefericire, detaliile necesare pentru a înțelege ce s-a întâmplat sunt rareori descoperite. În 1801 el încercase deja nenumărate tratamente, inclusiv ulei de arahide. A încercat de asemenea diferite infuzii, atât interne cât și externe, și se referă și la tratamentul electric: "Se spune că galvanismul face miracole... un doctor mi-a spus că v-a ajuta un copil surd care și-a recăpătat auzul și un om care era surd de șapte ani și și-a recuperat auzul de asemenea". Aceste indicii dau noi înțelesuri cuvintelor măzgălite pe schița ultimului său cvartet: "Trebuie? Trebuie!". Durerea cronică - un model pentru tinnitus Cele trei probleme de auz pe care le-a îndurat Beethoven: surzenie, "hyperacusis" și tinnitus; au multiple cauze și încă opțiuni limiate în privința tratamentului. Aparatele auditive și implanturile pot ușura boala pentru anumiți oameni. Puțin se poate face pentru a diminiua celelalte condiții. Totuși, este sigur că medicamentele pot suprima tinnitus-ul pentru o perioadă de timp limitată și pentru o minoritate dintre pacienți, încă nu există un tratament general. Un mic procent dintre cei care suferă de aceste boli sunt ajutați cu calmante. Folosirea acestui tratament este limitată de efectele secundare și de faptul că trebuie administrat intravenos. Datorită restricțiilor impuse de fiecare tratament, pe oricare l-ai alege, nu va fi eficient. Simpson și Davies trag concluzia că nici un tratament existent nu poate reduce tinnitus-ul fără a crea un efect Placebo. Oricum, analogia dintre tinnitus și durerea cronică, pot sugera faptul că terapeutic se fac progrese. La fel ca și cu tinnitus-ul, durerea cronică este o condiție permanentă, nu obiectiv masurabilă, care poate afecta sever calitatea vieții individului și poate conduce la disperare sau chiar sinucidere. Rănile nervului sunt observate în multe cazuri de tinnitus și se speculează faptul că atrofierea unui nerv duce la semnale din partea celorlalți nervi, interpretate ca zgomot. Într-o manieră similară, rănile nervilor, care influențează căile auditorii, pot conduce la "hyperacusis" și la perceperea zgomotelor (tinnitus). Analogia poate fi extinsă. În ambele cazuri locația anormalităților care produc simptomele diferă de cea a locului unde acestea sunt percepute. Alterațiile din centrul nervos sunt analoge cu schimbările găsite în aparenta durere de plămâni. Au fost create diferite modele ale hărții neurale. Modelele cu tinnitus sunt mai puține, deși au fost compuse prin administrarea de salicilat la șoareci. Experiențele cu durere rea cronică și studiile farmaceutice făcute până acum sugerează că un posibil tratament pentru tinnitus ar putea veni din industria farmaceutică. Oricum, bazele fenomenului trebuiesc încă înțelese. Tinnitus-ul nu este o entitate singură și nu se poate crede că un singur tratament ar putea fi universal valabil. Momentan putem numai să speculăm consecințele asupra carierei muzicale ale lui Beethoven, dacă acesta ar fi primit tratamentul corespunzător pentru surzenia sa, pentru tinnitus-ul de care suferea și pentru "hyperacusis". Putem fi siguri totuși că viața sa s-ar fi îmbunătățit enorm. Edvard Munch (n. 12 decembrie 1863, Loyten, Norvegia, d. 23 ianuarie 1944, Ekely) a fost un pictor norvegian, unul dintre pionerii artei moderne, considerat precursor al expresionismului, mai cu seamă un reprezentant al tradiției artistice europene decât a celei norvegiene. A fost prin natura sa un solitar, dar, paradoxal, l-au interesat foarte mult relațiile interumane, care vor reprezenta esența creației sale. A studiat la Oslo și după o scurtă călătorie prin Europa a hotărât să rămână la Paris. Artiștii pe care îi prefera erau Gauguin și Van Gogh. În afară de pictură, Munch a creat gravuri, litografii și xilogravuri, toate concentrându-se în jurul temelor referitoare la viață și moarte, la agitația și dezamăgirile umane. Natura tulburătoare a operelor sale a cauzat stupoare în Berlin și în 1892 expoziția tablourilor sale a fost închisă. Cea mai recunoscută pictură a sa este "Țipătul". Se presupune ca Edvard avea acufene.    
Patricia Mazoyer a urcat pe scenă la 24 ani, când și-a creat o trupă rock. La 27 de ani acuza deja primele semne de surditate. Atunci a aflat că suferă de acufene, ea credea că ceea ce aude este normal, avea acufene din copilărie. Depresia prin care a trecut a făcut-o să-și taie părul lung blond și să se vopsească în portocaliu. În urma unei intervenții chirurgicale, Patricia și-a recăpătat o parte din auz. Cu ajutorul unui psiholog, Patricia a reușit să se reintegreze social și profesional. Experiența prin care a trecut, a făcut-o să înțeleagă cât de puține sunt informațiile despre acufene și cât de ușor pot bolnavii de acufene să cadă pradă depresiilor. Nu există informații, nu există asociații, nu există tratamente. Astăzi, Patricia activează în mai multe organizații care luptă pentru ca persoanele cu probleme de auz să aibă o viața mai ușoară.    
Mazoyer Patricia s-a născut la data de 7 ianuarie 1966 la Oullins (France). Suferind de acufene și surditate, Patricia a reușit să redea în pictură suferința sa, într-o manieră foarte personală. Expresivă și brutală, arta Patriciei ne aduce aminte de filmul Psycho.   
  
|
|
|